O guvernare nonfactuală, cu formalizări nonatributive

AGERO:

  După aproape un an de zile de exerciţiu al puterii, Guvernul Ponta, realmente confruntat nu numai cu probleme de competenţă şi moralitate, dar şi cu o economie destructurată, cu evidente dificultăţi de operanţă, se statorniceşte în cel mai păgubos chip posibil în formalismul unor false obiective: Traian Băsescu ‒ singurul impediment al eficienţei guvernării ‒ tot ce trebuie să ştie şi să înjure, cu psihologia gloatei, românul mediocru, cu simpatiile (şi antipatii) lui politice aşa de labile.

  Ce s-a întâmplat sociologic cauzal în mod evident după 1990 în România este tocmai hiatusul dintre mediocritatea tradiţională şi elitele cu vederi progresiste, de influenţă occidentală, dar care, în chip ciudat, nu se pot statornici într-o formaţiune politică de centru-dreapta, curată, disciplinată, puternic polarizantă. Lupta politică, totuși, în percepția majorității electorale, este una acerbă, concentrată exclusiv în jurul puterii și vag interesată de populația pauperă. Cu toate acestea, nu se poate spune că vremea liderului carismatic ar fi trecut, din moment ce, cu o concesivitatea exclusiv emoțională, Adrian Năstase, după ieșirea lui din pușcărie, ar aduna mai multe voturi decât Crin Antonescu și chiar decât Victor Ponta, dar nu mai multe decât Ion Iliescu într-o eventuală candidatură la președinție.

  Cu Traian Băsescu s-a întâmplat un lucru extrem de simplu; a ajuns la putere  prin votul popular, dar și-a pierdut popularitatea în confruntarea cu problemele reale ale crizei economice de după 2008 și în urma măsurilor dure pe care a trebuit să le adopte; nicidecum nu și-a erodat imaginea prin efectele Antenei 3.

  Suspendat în 2012 de Victor Ponta, apreciat săptămâna trecută tot de el într-un interviu la B1 pentru experiența lui europeană, președintele la numai două zile este văzut altfel de premierul care se solidarizează, surprinzător, cu o declarație nediplomatică a lui Titus Corlățean privind avizul de intrare în spațiul Schengen. Mi-am amintit, volens nolens, de o poezie a lui Sorescu (La Lilieci, IV, Ed.Scrisul Românesc, 1988, p. 127) pe care nu pot să nu o parafrazez fragmentar: „Doamne, ce săraci suntem/ Și ce țâfnă mare-avem...”

  Dar așa suntem noi; într-o necontenită navetă între grație și ridicol. Desigur, că lucrurile acestea se văd în toată splendoarea lor și de la Bruxelles, și de la Berlin, dar și de la Haga, precum se văd și de la Londra. În același context, guvernarea lui Victor Ponta mi se pare, deocamdată, cel puțin stranie, cu sclipiri vagi și prăbușiri în umbre și penumbre intermitente. Latura ei factuală nu atinge facticitatea, iar în latura formală are serioase inconsecvențe de formalizare. O definire a guvernării după experiența executivă a lui Victor Ponta nu conceptualizează ideea de guvernare tot așa cum se conceptualizează în Franța, în Germania sau în Olanda, ci se rezumă la deținerea puterii doar cu uimirea imatură de a o avea. Formal, îi lipsesc referința externă și atributele acordului cu concretețea, de unde și susceptibilitatea oricăror suspiciuni (dincolo de justițiabilii din Guvern, dincolo de plagiat, de concesivități latente și de o trenantă așteptare de surprize).

  Avem, deci,  suficiente  date ale unei guvernări nonfactuale amenințate de o formalizare în care regulile nu mai derivă unele din altele, iar eforturile se irosesc în neesențial, așa cum se întâmplă, de pildă, în învățământ; sistemul a devenit nefuncțional, asfixiat de un birocratism cum rar s-a mai văzut și care afectează profund funcțiile fundamentale ale şcolii. O bulversare generalizată din care nu se mai zărește niciun orizont nici pentru cei  mai optimiști și nici pentru cei mai naivi.

Iulian Chivu