Aderarea la zona euro. Ştim unde intrăm?

Faimoasele criterii de la Maastricht au fost stabilte doar pentru indicatorii nominali, urmărind de fapt doar ţinerea în frâu a inflaţiei, şi nu pentru indicatorii reali ai economiei. Acest lucru a făcut posibilă intrarea în zona euro a unor ţări cu fundamente slabe. Niciun mecanism de asigurare a convergenţei reale în zona euro nu a fost prevăzut.

Ziarul Financiar:

Tema adoptării de către România a monedei euro a ajuns din nou în lumina reflectoarelor după ce a devenit clar cât de nerealistă a fost stabilirea anului 2015 ca dată de intrare în zona euro. Cu puţine excepţii, dezbaterea este dominată doar de ce trebuie să facă România, dar se vorbeşte rar despre cum ar trebui să arate zona euro pentru ca să merite să i te alături sau măcar să ştii la ce să te aştepţi.

Teoria zonelor monetare optime determină condiţiile pe care trebuie să le satisfacă ţările participante pentru ca uniunea monetară să fie atractivă, adică să asigure că beneficiile sunt mai mari decât costurile.

Aşadar, analiza oportunităţii aderării României la euro, la un moment dat, trebuie să conţină neapărat şi un capitol dedicat evaluării funcţionării uniunii monetare.

Pentru acest lucru este nevoie să vedem mai întâi cum s-a luat decizia privind înfiinţarea euro şi mai ales felul în care contextul politic şi economic din acel moment a influenţat luarea deciziei privind adoptarea monedei unice. Iar apoi să evaluăm reforma actuală a guvernanţei economice în UE, în contextul actual.

Deşi decizia politică a fost decisivă, Tratatul de la Maastricht, care a consfinţit stabilirea uniunii economice şi monetare, a fost dramatic influenţat de curentul economic dominant din acea vreme. Paradigma "Marii Moderaţii", la modă atunci, presupunea că stabilitatea macroeconomică se poate realiza doar prin utilizarea politicii monetare. Aceasta se reducea la urmărirea stabilităţii preţurilor (inflaţie mică şi stabilă), utilizând un singur instrument: rata dobânzii. Politica fiscală voluntară era dezavuată, lăsându-se practic totul pe seama stabilizatorilor automaţi. Managememtul cererii, inventat de Keynes, devenise desuet. În plus, se considera că stabilitatea macroeconomică era decuplată de evoluţiile de pe pieţele financiare (care oricum se autoreglau).

Nu este deci de mirare că Tratatul de la Maastricht şi apoi legislaţia secundară, în special cea prin care s-a stabilit Pactul de stabilitate şi creştere, a preluat perceptele Marii Moderaţii. Astfel, UEM s-a dotat cu o politică monetară cu un mandat foarte rigid, prin care stabilitatea preţurilor devenea o obsesie periculoasă. Nu pentru că stabilitatea preţurilor ar dăuna, dar pentru că aceasta nu poate rezolva singură problema stabilităţii macroeconomice, mai ales în condiţiile unei economii foarte deschise şi expuse unor fluxuri financiare uriaşe. Politica fiscală rămânea o prerogativă naţională, căreia i se punea însă o cămaşă de forţă, şi anume Pactul de stabiltate şi creştere, care impunea restricţii privind deficitul bugetar şi datoria.

În esenţă, acest model economic privilegia dereglementarea pieţelor şi rolul cât mai mic al statului. Modelul instrumenta de fapt o opţiune ideologică majoră care a debutat cu decizia Fed-ului, în 1979, de a urmări stabilitatea preţurilor. A urmat independenţa băncilor centrale, liberalizarea industriilor de reţea (privatizarea monopolurilor naturale), reducerea nivelului impozitelor şi taxelor, dar mai ales schimbarea structurii lor, prin transferul sarcinii fiscale de la impozitele directe la cele indirecte (de la impozite progresive la impozite regresive, adică de la "Robin Hood direct" la "Robin Hood invers") şi, nu în ultimul rând, prin înlocuirea avantajelor comparative cu avantajele competitive. În sinteză, consecinţa aplicării acestui model conduce la demantelarea treptată a "statului bunăstare", denumit peiorativ "statul asistenţial" (chiar dacă inerţiile se dovedesc puternice, în special în UE).

Încrederea oarbă în pieţe dereglementate (cu imperfecţiuni majore) a condus la abandonarea managementului privind atenuarea ciclurilor economice, către pieţele care se autoreglează. Ideea dominantă contestă că imperfecţiunile pieţei produc ciclurile economice şi consideră că acestea sunt cauzate de şocurile tehnologice, adică de şocurile pe partea de ofertă şi nu de cele pe partea de cerere. De asemenea, ciclurile pot fi declanşate de schimbările de preferinţe, şomajul fiind de fapt consecinţa faptului că muncitorii vor să se odihnească mai mult. În această versiune a lumii, "Marea Depresiune" din anii '30 a fost de fapt "Marea Vacanţă"!

Acest peisaj ideologic care a încadrat decizia politică de adoptare a monedei unice a dat câştig de cauză şcolii care considera că uniunea monetară poate precede uniunea politică, adică poate precede integrarea politicilor economice.

Uniunea monetară a fost astfel lansată cu puternice asimetrii structurale între ţări şi cu mecanisme de ajustare slabe, în special pentru că lipseau mobilitatea lucrătorilor şi aranjamentele de preluare comună a riscurilor.

Astfel, asigurarea împotriva şocurile asimetrice, printr-un buget central, care să permită transferuri fiscale automate, cum recomanda teoria zonelor monetare optime, n-a fost prevăzută. În schimb, au fost asimilate modelele economice care prevedeau că asigurarea privată contra şocurilor poate fi realizată fără probleme de pieţele financiare.

Faimoasele criterii de la Maastricht au fost stabilte doar pentru indicatorii nominali, urmărind de fapt doar ţinerea în frâu a inflaţiei, şi nu pentru indicatorii reali ai economiei. Acest lucru a făcut posibilă intrarea în zona euro a unor ţări cu fundamente slabe. Niciun mecanism de asigurare a convergenţei reale în zona euro nu a fost prevăzut.

Credinţa în funcţionarea raţională a pieţelor a făcut ca majoritatea economiştilor să parieze pe efectele stabilizatoare şi de convergenţă ale integrării monetare şi financiare.

Astfel, se aştepta ca diversificarea portofoliilor şi accesul la pieţele de credit să decupleze, cel puţin parţial, venitul naţional de producţia naţională şi cererea naţională de venitul naţional. Ideea că nu contează cine este proprietarul activelor fizice, ci contează doar ca acestea să fie create şi utilizate pentru a produce bunăstare, a însoţit fundamentalismul de piaţă care recomanda retragerea statului spre rolul de facilitator de mediu cât mai favorabil pentru afaceri.

Credinţa în perfecta funcţionare a pieţelor financiare a împiedicat economiştii captivi noilor modele economice să imagineze o criză a balanţelor de plăţi în UE. Astfel, Tratatul de la Maastricht nu a prevăzut nici un cadru de sprijin în cazul unei crize a balanţelor de plăţi. Între timp, clauzele de salvgardare care permiteau restricţionarea temporară a mişcărilor de capital în caz de dificultăţi economice au fost abrogate. Uniunea monetară a fost lansată la apă cu prezumţia naivă şi iresponsabilă că furtunile nu vor mai apărea.

Furtuna a venit sub forma unui tzunami devastator şi UEM a fost lovită năprasnic fără a avea la îndemână instrumente de limitare şi combatere a crizei la nivel european.

Ce s-a întâmplat după izbucnirea crizei? Iniţial, răspunsul la nivel global a fost unul de inspiraţie keynesiană, prin asigurarea stimulilor fiscali de către principalele ţări dezvoltate, reuşindu-se astfel evitarea răului cel mare: depresiunea globală. În UE, răspunsul la nivel strict european a fost totuşi timid, dar coordonarea statelor mari a permis asigurarea impulsurilor fiscale naţionale. Sistemul financiar a fost salvat de la colaps cu ajutorul banilor cetăţenilor. Din 2010, de la reuninea G20 de la Seul, entuziasmul pentru politici keynesiane s-a diminuat brusc. Datoriile suverane crescute, din cauza transferurilor pentru salvarea băncilor şi scăderii veniturilor publice datorită recesiunii, au devenit motivul principal de îngrijorare. Deşi criza a fost cauzată de un eşec monumental de piaţă şi, în consecinţă răspunsul logic ar fi fost remedierea imperfecţiunilor pieţei prin reglementare adecvată, atenţia s-a concentrat asupra datoriilor suverane şi indisciplinei statelor.

UE a excelat în a promova conceptul consolidării fiscale expansioniste. În 2010, miniştrii de finanţe au comandat profesorului de economie de la Harvard, Alberto Alesina, un studiu privind efectele consolidării fiscale. Alesina, utilizând o metodologie contestată ulterior, a livrat ceea ce doreau să audă miniştrii de finanţe: consolidarea fiscală prin tăierea drastică a cheltuielilor, conduce la creştere economică, prin canalul încrederii pieţelor. Jean-Claude Trichet, preşedintele BCE, a contribuit şi el la triumful consolidării fiscale expansioniste. S-au impus măsuri de austeritate simultane de o severitate fără precedent.

În sinteză, diagnosticul eronat al crizei a condus la un cură greşită: tratarea indisciplinei statelor în loc de tratarea indisciplinei pieţelor. Criza este utilizată chiar ca o oportunitate de a consolida modelul economic care a provocat-o. Paradigma Marii Moderaţii a rămas practic la modă. Criza este tratată ca un deficit de ofertă, remediabil prin reforme structurale în direcţia liberalizării (dereglementării) în continuare a pieţelor, în loc să fie tratată ca un deficit de cerere, remediabil prin expansiune fiscală, mai ales în condiţiile în care politica monetară nu mai are tracţiune.

Similar cu felul în care contextul ideologic a influenţat decisiv soluţia pentru uniunea monetară în Tratatul de la Maastricht, contextul ideologic actual influenţeză reforma în curs a guvernanţei economice a zonei euro. Amendarea legislaţiei secundare, prin "pachetul celor 6 legi" şi "pachetul celor 2 legi", precum şi iniţiativele politice la cel mai înalt nivel, ale Consilului European - Pactul Euro plus şi Pactul fiscal - au mers toate în direcţia impunerii disciplinei bugetare severe şi pemanente (vezi obligaţia de a ancora constituţional prevederile referitoare la disciplina severă a bugetului public).

Foaia de drum pentru o "uniune economică şi monetară veritabilă", iniţiată în paralel de Comisia Europeană şi Consiliul European, defineşte vag şi ambiguu uniunea bancară şi mai ales uniunea fiscală, ca elemente de stabilizare şi asigurare împotriva şocurilor externe. Orice tansfer de tip fiscal este condiţionat de măsuri severe de austeritate şi reforme structurale, după modelul doctrinei FMI, un doctor care, de-a lungul timpului, mai degrabă a omorât pacienţii decît să-i vindice.

Fără schimbarea modelului economic global, cu Wall Street ca principală sursă de inspiraţie, "uniunea economică şi monetară veritabilă", riscă să repete deficienţele structurale de la Maastricht. Nu s-a propus până acum nicio măsură pentru descurajarea fluxurilor financiare destabilizatoare şi care nu reflectă fundamente economice. Schimbarea direcţiei fluxurilor private în prezent nu reflectă decât ajustarea de după criză şi nu reprezintă nicio garanţie că lucrurile nu se vor repeta în noul ciclu. Mecanismul de ajustare propus şi în funcţiune în prezent este devaluarea internă în ţările periferice. Acesta era de fapt mecanismul de ajustare al regimului standardului aur din timpul hegemoniei britanice în secolul XIX. Emanciparea socială redusă din acea vreme permitea utilizarea acestui tip de ajustare. Utilizarea lui în prezent este o teribilă involuţie şi poate provoca instabilităţi sociale şi politice majore.

Competitivitatea în afara costurilor, bazată pe tehnologia la vîrf, în nord, combinată cu competitivitatea prin costuri, bazată pe scăderea drastică a salariilor lucrătorilor, în sud, este reţeta pentru divergenţă, nu convergenţă.

Tratarea asimetrică a deficitelor (cu severitate) şi a surplusurilor (cu îngăduinţă) de cont curent este iarăşi un semnal de prost augur pentru reforma guvernanţei economice în UE.

În acest context, ce ar trebui să facă România? Până acum, România, invocând "statul la masa principală", a aderat cu entuziasm, fără să fie obligată, la toate iniţiativele pentru promovarea austerităţii, ambalate iscusit în atrăgătoarea chemare pentru competitivitate, precum Pactul euro plus şi Pactul fiscal. Suntem aşadar imunizaţi la virusul austerităţii, care va bântui nonşalant în "veritabila" uniune economică şi monetară.

În plus, programul principal al UE (vezi Analiza anuală a creşterii asociată cu Semestrul european) care urmăreşte de fapt restrângerea statului prin austeritate şi reforme structurale, este aplicat în România, sub monitorizarea severă a FMI, cu sârg. Fără FMI este însă şi mai rău pentru că vine verdictul nemilos al pieţelor.

Euroizarea masivă a economiei româneşti lasă o marjă minimă de manevră politicii monetare, aşadar costurile pierderii cvasi-autonomiei sunt de fapt mici. În condiţiile în care Italia, Spania şi acum deja şi Franţa, sunt considerate insuficient de competitive, îşi imaginează cineva că România va fi aptă competitiv, pentru zona euro, în viitorul previzibil? Competitivitatea este utilizată de fapt în discursul politic european, ca un pretext pentru promovarea unor măsuri nepopulare. De altfel, competitivitatea este un concept vag definit. Oricum, competitivitatea se poate defini doar în termeni relativi. Pentru ca o ţară să fie mai competitivă, este necesar ca cel puţin o altă ţară să fie mai puţin competitivă. UE pare în prezent şi în viitorul previzibil mai degrabă un generator de divergenţă decât unul de convergenţă. În acest context, este foarte puţin probabil să fim "suficient de competitivi" curând.

Pachetul celor 6 legi, în vigoare din 2012, prevede, pe lângă supravegherea severă a disciplinei fiscale, şi supravegherea macroeconomică, ca noutate. Până acum, Comisia Europeană nu a dat niciun semnal că se gândeşte să propună adăugarea la criteriile nominale şi alte criterii legate de economia reală. Teoretic, o ţară poate simultan îndeplini criteriile nominale de aderare la euro, aflându-se în procedură de dezechilibru macroeconomic. Aşadar, UE nu a sugerat până acum, cel puţin explicit, că ar închide poarta celor care îndeplinesc criteriile nominale, dar nu şi criteriile legate de economia reală. În acest context european, de exigenţă minimă privind economia reală şi exigenţă maximă privind disciplina fiscală, discuţia privind realizarea convergenţei nominale versus realizarea convergenţei reale, drept criteriu pentru data aderării României la euro, are mai puţină relevanţă. În condiţiile probabile de îndeplinire a criteriilor nominale de la Maastricht în câţiva ani, decizia va fi una politică de ambele părţi, România, pe de o parte şi UE, pe de altă parte. Pronosticul meu este că toate ţările care vor să intre în zona euro, o vor face până în 2020. Cred că vor fi chiar încurajate s-o facă. Nu se prevede ca zona euro să devină o zonă monetară optimă, ci ca şi în prezent un spaţiu economic în care se foloseşte o unică monedă euro nominală, dar mai multe monede euro reale, depinzând de locaţia geografică. În fond, impunerea austerităţii şi a procesului de dezemancipare socială sunt mai eficace în interiorul zonei euro decât în afara ei.

Aşadar, cu "modelul economic Wall Street" dominant în lume şi cu UE copiindu-l fără discernământ, înăuntrul sau în afara zonei euro, viaţa va fi oricum grea. Costurile situării la periferia UE sunt mari, cu sau fără moneda euro, iar saltul pe o orbită superioară este foarte dificil, tocmai pentru că modelul economic global actual lasă foarte puţine şanse convergenţei.

Modelul european substituie treptat solidaritatea, ca concept fondator, cu responsabilitatea statelor. Fără un dozaj optim între solidaritate şi responsabilitate, UE, în ansamblul ei, nu este sustenabilă. Modelul economic global actual, care încurajează inegalitatea între state şi în interiorul statelor, este, de asemenea, nesustenabil.

Pentru a face lumea şi UE locuri mai bune, trebuie mai întâi să le înţelegem. Este primul pas pentru a contribui, modest, la schimbare. Reinventarea bugetului ca instrument de politică economică în UE şi în statele membre poate fi una dintre aceste schimbări.