Insolvenţa, ultima şansă a "României - SRL"

Ziarul Financiar:

În România "electorală" a sfârşitului de an 2012 şi-a făcut cu greu loc printre titlurile pur politice de rigoare un studiu al Coface România, care pune în lumină un element extrem de dur, dar foarte important al incapacităţii şi lipsei de perspectivă a economiei din România: doar 1% din firmele intrate în insolvenţă îşi mai reiau, într-o formă oarecare, activitatea.

Ce înseamnă asta? Că toate companiile, băncile sau persoanele fizice, Bugetul Statului, care sunt creditori ai acestor companii, nu mai pot recupera mai nimic din sumele datorate de companiile respective.

Insolvenţa în România a devenit cea mai răspândită metodă de "ţepuire" a Statului, băncilor, partenerilor de afaceri şi de subminare a Economiei naţionale în general. Sub protecţia legii, evident.

Noi am depăşit de mult faza în care companiile nu mai ştiau cum să îşi încarce cheltuielile, cumpărând maşini luxoase, haine de firmă, vacanţe-delegaţii exotice, achitând diverse servicii de "consultanţă" fictivă, în cazul multinaţionalelor către companiile mamă, toate pentru a reduce la maxim taxele către Stat.

Ultima modă acum este Insolvenţa.

Obişnuiţi din filmele americane cu oameni de afaceri ruinaţi de-a dreptul ca urmare a falimentării companiei pe care o deţineau, unii dintre noi poate îşi imaginează că şi în România este la fel. Ei bine, aflaţi că nu prea. Oamenii de afaceri români, proprietari de companii în insolvenţă sau faliment, şi-au mutat de mult afacerile profitabile şi activele valoroase pe alte firme, unde tot ei sunt proprietari, lăsând pentru împărţeală la masa credală doar vreun "coteţ" ceva, sau în multe cazuri o cutie plină cu actele firmei şi somaţii de plată.

Efectul acestor situaţii este devastator în economie: blocaje peste blocaje, teama pronunţată a firmelor cinstite în iniţierea de noi relaţii de afaceri, prin prisma riscului de ne-achitare a facturilor de către noii parteneri, cu unica implicaţie: scăderea potenţialului de creştere a economiei româneşti de la 4-6%, la maxim 1-2% acum.

În ceea ce priveşte relaţia cu creditorii bancari, s-au "inventat" tot felul de scheme prin care se şterg datorii ale companiilor în insolvenţă, din dorinţa bancherilor de a mai recupera ceva din suma împrumutată, fiind evident puşi în situaţia să aleagă mai bine "ceva, cât de puţin" în contra-partidă cu "nimic".

Sigur, în astfel de situaţii "extreme şi neoficiale" pentru mediul bancar, există, în opinia mea, multe dubii asupra "procedurilor bancare" care duc la asemenea decizii.

Asta pentru că vorbim de poziţia pe care o au băncile "în public", unde susţin ideea ca vor urmări şi 30 de ani o persoana fizică, cu poprire pe orice tip de venituri viitoare, care se află acum în imposibilitatea de a-şi mai achita rata la o garsonieră, în cazul în care executarea bunului în cauză nu mai acoperă diferenţa până la preţul umflat de achiziţie, ca urmare a bulei imobiliare din 2007-2008, cu dovezi precum miile de procese pe rol de acest tip.

Însă în cazul unor firme situaţia e altfel. Mai pe scurt, dacă o firmă aflată în insolvenţă are datorii de 10 mil euro la o bancă, agreează cu bancherii ştergerea unei părţi de datorie de 8 milioane, de exemplu, în schimbul plăţii a 2 milioane.

Sigur, aici apar multe întrebări spinoase: dacă la baza acordării creditului a stat o fraudă, sau dacă responsabilii bancari au şi ei o "cotă parte" din cele 8 mil şterse din datorii, pe "cheltuiala" clienţilor buni platnici a băncii (adică a provizioanelor cerute de BNR)?

Nici nu mai contează motivul, rezultatul e acelaşi: o şi mai mare presiune pe clienţii buni platnici, şi mai puţini bani disponibili în bănci pentru creditarea economiei.

La nivelul G20 a început recent, timid, e adevărat, o iniţiativă prin care marile companii multinaţionale, să fie determinate a-şi plăti "decent şi moral" taxele către statele unde îşi desfăşoară în mod real afacerile, şi nu prin "negociere" directă cu diverşi "regi" sau "guvernatori" ai unor paradisuri fiscale precum Bermuda, Belize, sau chiar din UE, precum Luxemburg sau Cipru.

Noi avem politicieni de succes care au aplicat chiar ei astfel de soluţii, unii perfecţionând-u-le cu vânzarea firmelor către "profesionişti" în preluări de afaceri la ananghie: irakieni, afgani sau persoane fără adăpost, saraci lipiti, dar cu "apetit" pentru preluări de firme cu datorii uriaşe, mare parte din ele chiar la Buget.

Conducătorii noştri, o adevarata "Troică Iniţiată", mai toţi pe "ultima sută" de carieră politică, preferă să îndese sub "preşul" unui nou acord de "închinare" la Poarta FMI, lipsa totală a capacităţii sistemului patronat de ei de 22 de ani, de a gestiona legal şi eficient asemenea probleme reale şi cu adevărat ameninţătoare.

Ce o sa facă România? O să tot ia tranşe de la FMI-BM ca să aibă cu ce să le plătească pe cele luate înainte, să poată plăti salariile bugetarilor şi pensiile generaţiei din care provin liderii actuali, şi frânturi de autostradă în avans, cu 10-15 mil euro pe km, care nu folosesc nimănui.

Si apoi? Ce ne rămâne de făcut nouă, celor care nu am împlinit încă 30-35 de ani? Păi, după legea românească, am avea o şansă: ne declarăm Insolvenţa, şi mutăm toate "activele" (mă rog, ce o mai fi rămas din ele) pe un alt "Stat-SRL", facem o nouă stemă, ştampilă, sediu social, etc....

În fond, avem mii de "consultanţi" locali care ar putea să ne împărtăşească din experinţa lor reuşită. Mulţi sunt candidaţi în alegeri. Votaţi-i degrabă, s-ar putea să ne fie de folos!