Capitolul IV. TITU MAIORESCU ŞI CRIZA „FORMELOR FÃRÃ FOND"
http://ebooks.unibuc.ro/Sociologie/henri/6.htm
Titu Maiorescu, teoreticianul problemei „formelor fãrã fond"
La un cu totul alt nivel, atât teoretic cât şi ca eficienţã, a fost însã atitudinea lui
Titu Maiorescu,
care a reuşit sã domine viaţa noastrã socialã din dublul punct de
vedere al vieţii intelectuale cât şi al celui politic. Împotriva
concepţiilor „liberale", a euforiei celor care reuşiserã sã creeze o
Românie modernã prin seria de legi şi de instituţii atât de frumos
înfãţişate... pe hârtie! s-a ridicat
Titu Maiorescu
(1840-1917). Crescut la şcolile germane, a avut de la început o
atitudine criticã necruţãtoare faţã de întreaga noastrã viaţã socialã,
politicã şi literarã, având curajul sã se opunã unei serii de „opinii"
care la acea vreme erau socotite sacrosante, precum de pildã împotriva
„şcolii latiniste", împotriva modului cum se fãcea critica literarã,
judecându-se valoarea operelor dupã alte criterii decât cele ale
esteticei, teorie vizând în special problema chipului în care fusese
efectuatã modernizarea ţãrii, punând în discuţie teoria „formelor fãrã
fond", de fapt o teorie „sociologicã" propriu-zisã asupra cãreia deci ne
vom opri mai insistent.
Dupã cum e bine ştiut,
Maiorescu avea un deosebit dar de organizare de cercuri, de grupãri
diverse, unele „culturale", cum a fost de pildã „Junimea", cu organul ei
de imens prestigiu Convorbiri literare, altele de caracter militant politic precum cel „junimist" conservator.
Nu e locul sã ne oprim prea mult asupra acestor diverse activitãţi ale lui Maiorescu,
[3]
dar cei din generaţia mea ne dãm seama cât de copleşitoare a fost
personalitatea acestui om de culturã, prin faptul cã am putut cunoaşte o
serie de alţi mari profesori - precum Simion Mehedinţi, Rãdulescu
Pogoneanu, Ion Petrovici - crescuţi la şcoala Maiorescu, care prin tot
felul lor de a se înfãţişa la catedrã, cu o riguroasã punctualitate, cu
un anume mod de vestimentaţie şi mai ales cu o anumitã prestanţã
magistralã şi un fel de a rosti prelegerile într-o limbã impecabil de
corectã, cu gesturi amãnunţit de studiate, toate fiind copii ale felului
cum se arãta în public Titu Maiorescu.
[4]
Ca
gânditor social, creator de curent de gândire social-politicã,
Maiorescu nu are rival, ca importanţã culturalã, în toatã viaţa noastrã
socialã din a doua jumãtate a veacului trecut. Ceea ce nu înseamnã cã nu
a avut şi el anume lipsuri, care nu îi scad însã meritul de a fi un
creator original în probleme de „aculturaţie" prin teoriile sale.
Încã
din 1868, Maiorescu intrã aşadar în polemicã cu epoca sa, susţinând cã
România „pânã la începutul secolului XlX era încã cufundatã în barbaria
orientalã; abia pe la 1820 societatea românã începe a se trezi din
letargia ei, fiind apucatã abia atunci de mişcarea contagioasã prin care
ideile revoluţiei franceze au strãbãtut pânã la extremitãţile
geografice ale Europei. Atrasã de luminã, junimea noastrã întreprinsese
acea emigrare extraordinarã spre fântânile ştiinţei din Franţa şi din
Germania care pânã astãzi a mers tot crescând şi care a dat, mai ales
României libere, parte din lustrul societãţilor strãine. Din nenorocire,
numai lustrul din afarã, cãci, nepregãtiţi cum erau şi cum erau tinerii
noştri, uimiţi de fenomenele mãreţe ale culturii moderne, ei se
pãtrunseserã numai de efecte, dar nu pãtrunseserã pânã la cauze;
vãzuserã numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu
întrevãzuserã fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu
necesitate acele forme şi fãrã a cãror preexistenţã ele nici nu ar fi
putut exista. Şi astfel, mãrginiţi într-o superficialitate fatalã, cu
mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se
întorceau şi se întorc în patria lor cu hotãrârea de a imita şi a
reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea cã în modul cel mai
grãbit vor şi realiza îndatã literatura, ştiinţa, arta frumoasã şi, mai
înainte de toate, libertatea, într-un stat modern. Şi aşa de des au
repetat acele iluzii juvenile încât au produs acum o direcţie puternicã
ce apucã, cu tãrie egalã, pe cei tineri şi pe cei bãtrâni..." „dând
astfel naştere unui curent general, la o credinţã optimistã cã aproape
totul s-a fãcut bine." „Dacã te îndoieşti de libertate, îţi prezintã
hârtia pe care e tipãritã constituţia românã" etc.
Titu
Maiorescu explicã fenomenul social şi prin „vanitatea" celor care,
afirmând cã se trag direct de la Traian, „vor sã arate cã şi noi suntem
egali în civilizaţiune". Aşa se explicã „viţiul de care este molipsitã
viaţa noastrã publicã, adicã lipsa de orice fundament solid pentru
formele din afarã ce le tot primim". Cauza ar fi deci „o rãtãcire totalã
a judecãţii", care ne face ca înainte de a avea un partid politic, care
sã simtã trebuinţa unui organ, un public iubitor de ştiinţã, care sã
aibã nevoie de lecturã, noi am fundat jurnale prestigioase şi reviste
literare"
[5]
… „înainte de a avea învãţãtori sãteşti, am fãcut şcoli pentru sate şi
înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi
universitãţi" şi tot astfel atenee, asociaţii de culturã, Academie
Românã, conservator de muzicã, şcoli de belle arte, care în realitate
sunt toate producţii moarte, pretenţii fãrã fundament, stafii fãrã trup,
iluzii fãrã adevãr. Astfel, cultura claselor mai înalte ale românilor
este nulã şi fãrã valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos
devine din zi în zi mai adânc. Singura clasã realã la noi este ţãranul
român şi realitatea lui este suferinţa sub care suspinã de
fantasmagoriile claselor superioare, cãci din sudoarea lui zilnicã se
scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-l
numim culturã românã".
„Ca sã mai trãim în modul acesta este cu
neputinţã". „Plângerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au
ajuns la culme".
Dar aceasta nu este decât un aspect
al lucrurilor, cãci „pe de altã parte, prin înlesnirea comunicãrilor,
vine acum însãşi cultura occidentalã la noi, fiindcã noi nu am ştiut sã
mergem înaintea ei. Sub a ei luminã biruitoare, va deveni manifest tot
artificiul şi toatã caricatura civilizaţiunii noastre, şi formele
deşarte cu care ne-am îngâmfat pânã acum îşi vor rãzbuna, atrãgând cu
lãcomie fondul solid din inima strãinã".
Pânã va veni
însã aceastã civilizaţie serioasã, e mai bine sã rãmânem fãrã şcoli,
decât cu şcoli rele etc., trebuie sã înlãturãm mediocritãţile, „cãci
dacã facem alt fel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite a
exista un timp mai mult sau mai puţin lung, fãrã fondul lor propriu".
„Aceste forme, discreditându-se cu totul în opinia noastrã publicã,
întârziind chiar fondul ce, neatârnat de ele, s-ar putea produce în
viitor şi care atunci s-ar putea sfii sã se îmbrace în vestmântul lor
dispreţuit". Ceea ce îl supãrã pe Maiorescu este deci nu atât greşeala
fãcutã, cât perseverenţa în ea. Formele astãzi goale, trebuiesc
prefãcute în realitãţi vii. De aci necesitatea criticii.
[6]
Avem
astfel o teorie de sociologie a culturii, deşi formulatã confuz,
alcãtuitã fiind dintr-un şir de afirmaţii nelegate între ele, deseori
aflate în contrazicere şi având în plus defectul de a pleda pentru un
scop imprecis.
Mai întâi, avem afirmaţia cã „formele"
sociale se nasc atunci când au la bazã rãdãcini sociale de adânc.
Totuşi, aceste forme se pot imita chiar în lipsa oricãrui fond. Astfel,
formele introduse la noi, nu numai culturale, ci şi politice
(„libertatea") sunt rezultatul unui proces de imitaţie.
[7]
Mecanismul acestei imitaţii este însã de naturã psihologicã, datoritã
prestigiului ideilor revoluţiei franceze „care strãbat pânã în marginile
geografice ale Europei" (fãrã sã dea totuşi, pretutindeni, naştere unor
forme fãrã fond; n.n.) la noi intrând în cauzã şi nepregãtirea
intelectualã a tineretului nostru şi, pe de altã parte, „vanitatea"
celor ce se socotesc nepoţii lui Traian, Maiorescu având desigur în
vedere şcoala ardeleanã cu latinismul ei exagerat. Însã nu
transilvãnenii sunt cei care au introdus formele goale liberale, tinerii
munteni fiind fãptaşii ei, şi aceştia nu invocã pe divul Traian.
Referirea la tineretul crescut în şcoli franceze „neserioase", iar nu în
şcolile „serioase" ale Germaniei, este vãditã.
Explicaţia
procesului de imitaţie este astfel sumar expediatã, printr-o explicare
pur psihologistã; scãpând determinismului social, hazardul a fãcut ca o
tinerime neserioasã sã existe în ţarã şi, în ciuda realitãţilor sociale,
sã imite occidentul. Maiorescu e departe de a sesiza adevãrul cã
liberalizarea noastrã era impusã nu numai prin hotãrâri internaţionale,
ci cã era o condiţie sine qua non a însãşi existenţei statului nostru.
În plus, el nu ştia (şi pentru a fi drepţi, nici nu avea de unde şti) cã
procesele de imitaţie socialã au loc în anume condiţii istorice,
studiate azi, adâncit, de toţi cei care se ocupã cu probleme de
„aculturaţie", adicã de contact între douã culturi deosebite, totuşi, pe
un fond comun de realitãţi social-economice, supuse unor legi
obiective, nicidecum pe hazardul unei „tinerimi" superficiale.
Ceea
ce mai ales îl supãra pe Maiorescu era cã imitaţia fusese realizatã în
mod neserios. Dar aceasta implicã consecinţa cã s-ar fi putut face şi
serios, fãrã însã ca Maiorescu sã ne spunã în ce mod s-ar fi putut face
„în mod serios" liberalizarea ţãrii, astfel ca procesul de pãtrundere a
capitalismului sã se desfãşoare în condiţii optime.
Soluţia
de a nu deschide şcoli înainte de a avea învãţãtori şi profesori,
cuprindea în sine un cerc vicios; paradoxal, pentru acest profesionist
al logicei, cãci şcoli fãrã profesori nu pot fi întemeiate, dar nici
profesori fãrã de şcoli nu se pot forma. Tot în acelaşi sistem de cerc
vicios se aflã prinsã ideea lui Maiorescu de a aştepta sã ai lectori, ca
sã publici cãrţi şi reviste, sã ai muzicanţi înainte de a forma
academii de învãţãmânt muzical etc., etc. Cu atât mai mult, e greu de
admis cã s-ar fi putut aştepta sã se nascã în ţarã libertãţile şi apoi
sã se instituie Constituţia liberalã, dat fiind cã o libertate
cetãţeneascã nu poate fiinţa decât încadratã în forme legale, forma şi
fondul nefiind în acest caz decât unul şi acelaşi fenomen, forma
determinând fondul în egalã mãsurã în care îl îmbracã.
Dar
Maiorescu ridicã şi problema privitoare la structura noastrã de clase
sociale; dupã el, cultura introdusã de tineretul nostru imitator al
Apusului, ar fi cultura unei „plebe de sus", fãrã sã ni se spunã ce
anume trebuie sã înţelegem prin aceastã „plebe de sus", mai ales
conceputã fiind ea ca opusã unei „ţãrãnimi care trãieşte în suferinţã şi
pe spinarea cãreia se ridicã întreg edificiul structural şi
suprastructural al ţãrii. Ceea ce, desigur era o constatare justã, dar
cu totul strãinã de problema imitaţiei formale, fãrã de fond. Lipsitã de
o analizã adâncitã a realitãţilor noastre sociale, invocarea
suferinţelor ţãrãneşti capãtã astfel un caracter demagogic.
Ce
este însã mai curios e felul în care Maiorescu vede viitorul ţãrii. El
admite cã va veni o vreme când cultura apuseanã cea serioasã, „va veni"
în ţarã la noi, fãrã sã ni se spunã pe ce cale şi în ce mod se va
introduce la noi „fondul" de temelie. Se teme însã cã acest fond nu va
putea îmbrãca formele potrivit lui, de vreme ce acestea se vor fi
discreditat între timp în opinia noastrã publicã. Din nou, o reducere a
proceselor sociale la sfera „opiniei", a psihologiei, deci a unei
concepţii „idealist istorice" de caracter rudimentar.
Cu
toate acestea, oricât de imprecis ar fi formulatã sociologia culturii
de cãtre Maiorescu, nu este mai puţin adevãrat cã ea a impresionat la
vremea sa, punând în dezbatere o problemã de istorie socialã care va da
mult de gândit, în continuare, sociologilor noştri.
3 comentarii :
Superba postare !
O share-uiesc si eu :)
Go on ! :)
:))
Trimiteți un comentariu