Sinistra combinaţie dintre Mao şi euro

Adrian Pătrușcă, Hydepark.ro:

Nu măsurile tehnice luate la summit-ul UE privind salvarea zonei euro sunt cele mai interesante. Deşi, bunăoară, iertarea Greciei de jumătate din datoria ei va isca discuţii şi va face valuri. Nu înseamnă asta punerea întocmai în practică a vorbei "pentru unii mumă, pentru alţii ciumă"?

De ce unuia, care se lăfăie şi aruncă banii pe fereastră fără control, când ajunge la anaghie, i se iartă datoriile, iar altuia, care, atunci când îi chiorăie maţele, în loc să cumpere pe datorie, strânge cureaua, i se spune că tot nu e suficient, să mai dea o gaură?

Cea mai spectaculoasă decizie a liderilor continentali este ca Europa să întindă mâna după ajutor, peste graniţele sale. Tocmai până în China.

O pereche de coarne zdravene pentru Europa

De multă vreme chinezii dau târcoale Europei. Iar Europa, fată bătrâmă, dar naivă, se uită şi ea cu jind la muşchii taurului. Gigantul asiatic nu ştie cum să scape mai repede de uriaşa cantitate de bonuri de tezaur americane. Beijingul a cumpărat în neştire, cu lăcomie, sperând că nu va dura mult până să pună şaua pe dereşul mustang american. Când colo, americanii au dat drumul cu tupeu la tiparniţa de bani: o cufureală verde a inundat lumea.

Astăzi, bonurile Chinei încă mai valorează 2000 de miliarde de dolari. În ritmul în care SUA îneacă planeta sub dolari, mâine-poimâine, de întreg mormanul de bonuri de tezaur de sub fundul Chinei riscă să se aleagă praful. Portretele lui alde Washington, Jefferson, sau Franklin riscă să devină maculatură, bună pentru făcut bărcuţe şi avioane.

China, speriată, caută alternative. De câteva luni bune, de când prin Europa miroase tot mai înţepător a faliment, a anunţat în gura mare că vrea să se reorienteze spre bătrânul continent şi să investească masiv.

Ce simbrie cere zidarul galben?

Dar, iată: China a întins o mână, Europa pare gata să-i sară în braţe cu totul. Nu s-a stins bine lumina la summit-ul de la Bruxelles, că Sarkozy s-a şi grăbit să sune la Hu Jintao, preşedintele Chinei, să-i dea raportul; iar şeful Fondului European de Stabilitate Financiară a şi pornit spre Beijing.

FESF este un fel de sac cu chit, care serveşte la astupat crăpăturile care apar, tot mai dese, în zidurile construcţiei europene. La suumit s-a decis umflarea FESF până la o mie de miliarde de euro. Multe voci apreciază că e insuficient şi cer ridicarea plafonului până la două sau chiar trei miliarde. Nu e greu de ghicit care va fi sursa principală a banilor.

Interesul chinezesc nu e doar unul economic. Beijingul vrea să profite de nevoia apăsătoare a Europei pentru a-şi rezolva nişte dosare rămase de mult în suspensie. Bunăoară, recunoaşterea statutului de economie de piaţă, de către Organizaţia Mondială a Comerţului. Altfel zis, China speră ca Europa să-i pună o pilă pentru a i se recunoaşte valabilitatea modelulului economic despre care atât de mult se discută în ultimii ani. Or, aici avem o mare problemă: în ce măsură este China comunistă o economie de piaţă? În ce măsură este ea supusă liberei concurenţei şi nu deciziilor centralizate?

Acceptabila dictatură

Recunoaşterea valabilităţii modelului chinezesc poate avea consecinţe incalculabile pentru viitorul lumii. Însuşi modelul democraţiei europene occidentale, exportat în America, este pus sub semnul întrebării. De ani buni de zile, China a demonstrat că nu ai nevoie de democraţie, de libertate şi de pluralism pentru a avea performanţe economice. Ba, dimpotrivă, pe măsură, ce piaţa chinezească se dovedea tot mai primitoare cu investiţiile occidentale, cărora le oferea facilităţi fără nici o legătură cu libera concurenţă, vocile critice la adresa dictaturii chinezeşti se împuţinau. Banul a câştigat încă o dată în faţa principiilor.

Din interes, dictatura chineză a devenit frecventabilă şi pentru liderii politici occidentali. Coreea de Nord, pentru că e săracă şi relativ nepericuloasă, e rea. Cuba pute rău. Marii Chine, însă, din interes, i se acceptă toate derapajele. I se trec cu vederea disidenţii întemniţaţi, crimele, lipsa de libertate. I se acceptă totalitarismul. Ca şi Rusiei, de altfel. Dictatura a devenit acceptabilă

Ţara unde curg Lap Te şi Mie Re

Mai rău, modelul chinez a devenit tentant. Transnaţionalele au descoperit în comunismul asiatic paradisul. Fără prea mare concurenţă, de vreme ce feliile de tort se alocă pe baza înţelegerilor cu conducerea centrală, şi cu o forţă de muncă ieftină şi obedientă, care, bine educată în 50 de ani de maoism, nici nu îndrăzneşte se aibă pretenţii, să lupte pentru libertăţi, sau să ceară condiţii mai bune etc.

Dar piaţa chinezească nu este infinită. Pe măsură ce se termină împărţeala, corporaţiile visează la multiplicarea modelului. La extrapolarea lui şi în alte colţuri ale lumii.

Acum, China este invitată să bage bani în Europa. Cine plăteşte lăutarii, comandă muzica. Beijingul va încerca să-şi impună regulile. Sprijinit de marile corporaţii. Este posibil ca modelul de societate occidentală, forjat în secole de dezvoltare şi de războaie, să se plieze pe liniile de forţă chinezeşti?

Criza ne învaţă să trăim chinezeşte

Răspunsul e greu de dat. Totuşi semne îngrijorătoare sunt destule. Bunăstarea cu care occidentul a fost învăţat se erodează pe zi ce trece, sub efectul (sau pretextul) crizei. Omul începe să uite de cele cinci zile de muncă, de cele opt ore pe zi. Maşinile unei familii s-au împuţinat şi nu mai sunt schimbate atât de des. Vacanţele sunt tot mai scurte şi mai aproape de casă. Se înmulţesc simptomele unei societăţi "Big Brother", în care supravegherea individului este prezentată ca unul din drepturile sale, cel de a fi în siguranţă (deşi, paradoxal, criminalitatea sporeşte în acelaşi ritm cu numărul de camere de supraveghere).

Încet, încet, vesticul începe să se obişnuiască să trăiască mai prost. Mai nesigur. Mai "chinezeşte". Copleşit de ratele la bănci, pe care le plăteşte tot mai greu şi pe care înainte nici nu le simţea, de un program de muncă tot mai lung, de o atmosferă tot mai apăsătoare, el va aprecia orice îmbunătăţire a vieţii sale. Sau, măcar, orice îi va permite să-şi conserve nivelul de acum. Ca să-şi salveze maşina de vacanţă sau orele de cosmetică, va fi tentat să o lase mai moale cu drepturile şi libertăţile. Lipsa de siguranţă îl va îndemna, instinctiv, să nu iasă din tipare. Să fie cuminte. Capul ce se pleacă, departe ajunge.

Evident, nu înseamnă că acest scenariu catastrofic va deveni automat realitate. Dar nici nu înseamnă că nu este posibil. Prea le lasă multora gura apă după el!