Václav Klaus: De la EU spre EFU prin EMU: Note la summit-ul de la Bruxelles

Articol de Václav Klaus în cotidianul ceh Právo:

Od EU přes EMU k EFU: poznámky k bruselskému summitu
 

Există oameni care - contrar tradiţiilor istorice ale continentului nostru - chiar de la începutul proceselor de integrare, au agreat unificarea politică a Europei, şi de o jumătate de secol nu au făcut altceva decât să utilizeze toate mijloacele pentru a găsi căi prin care să se ajungă la integrarea politică. Citatele din Jean Monnet, de la începutul anilor '50 - repetate aproape zilnic la Bruxelles - sunt binecunoscute. 

Ne amintim bine, deasemenea, declaraţia preşedintelui italian al Comisiei Europene, Romano Prodi (un ciclist pasionat), că integrarea europeană este ca mersul pe bicicletă: dacă te opreşti din pedalare, roţile cad. Aceşti oameni, când în urmă cu câţiva ani au reuşit să obţină Tratatul de la Lisabona (o constituţie europeană), ştiau că în acel moment au mers foarte repede şi au avansat prea mult, şi că trebuie să fie făcută o pauză, pentru ca oamenii să se acomodeze. Ei vorbeau - şi chiar mi-au spus-o personal atunci când au încercat să mă convingă să semnez Tratatul de la Lisabona - despre un interval de cel puţin zece ani. Au uitat că poate veni un ajutor din exterior, şi a venit.

Prin utilizarea crizei economice şi financiare din 2008-2009 şi a crizei ulterioare a monedei euro din 2010 (care încă mai continuă). Acestea le-au dat o scuză minunată pentru a se întoarce la faza de "împingere" şi la adâncirea, în continuare, a integrării Europei. Nu s-ar fi putut obţine dacă criza datoriilor şi destabilizarea asociată acesteia din Europa ar fi fost chiar înainte de strategia "pas cu pas", în special ar fi fost absolut prematur să se stabilească o monedă europeană comună într-un spaţiu economic non-omogen. Criza a fost văzută ca o şansă de a face ceea ce ei ar fi putut face cu câţiva ani în urmă - unificarea în continuare a Europei spre o uniune fiscală (în prezent în proiect şi care se mai poate numi financiară sau redistributivă). Reuniunea de la Bruxelles de vineri, 25 martie 2011, nu a fost decât despre aceasta. Ea a adus o reducere radicală a suveranităţii altor ţări din UE.

Oamenii obişnuiţi, în general subestimează evoluţia integrării europene, gradul său de "adâncire". În discursurile de acasă şi din străinătate, de multe ori urmează o descriere foarte elocventă a evoluţiilor europene prin "scurtături", iar eu sunt mereu surprins de modul în care ascultaţi atenţi, ca elevii - singura concluzie este că nu vă daţi seama. Totul a început sub forma CEE (Comunitatea Economică Europeană), care însemna că aceasta este un grup şi o comunitate de state. Persoanele individuale continuă să rămână cetăţeni ai ţării lor, dar eventualitatea ca ţara să îşi piardă suveranitatea sa nu a fost luată în considerare. La începutul anilor '70, au scos litera E, şi a rămas numai CE, pentru că mai multe lucruri au început să meargă mai bine, altele decât cele economice.

Schimbarea radicală a fost Tratatul de la Maastricht din decembrie 1991, când s-a înlocuit litera C - şi a apărut UE, Uniunea Europeană. Statele membre au început să îşi diminueze importanţa şi să treacă în plan secundar, întregul a început să fie mai mult decât părţile sale individuale, la început timid, apoi din ce în ce mai făţiş, cetăţenii statelor membre individuale sunt văzuţi ca un element constitutiv de bază ai noii entităţi, care dobândeşte tot mai multe caracteristici supranaţionale. Cetăţeanul anonim nu este de obicei întrebat. Nici măcar nu ştie, dar acţionează în numele lui media şi elitele intelectuale şi politice europene, care au vrut să suprime statele, şi oamenii prea îndepărtaţi şi prea dispersaţi (şi, prin urmare, neorganizaţi) au vrut să vorbească şi să ia deciziile ei înşişi. Aceasta este democraţia, nimeni nu ar trebui să fie deranjat de asta.

Tratatul de la Maastricht a fost un plan de a merge mai departe şi mai departe cu abrevierea: în 1999, a fost implementat ca un pas intermediar, promiţător, Uniunea Monetară Europeană (UME). Despre cât de mult a fost cu adevărat promiţător şi benefic ştiu cetăţenii ţărilor îndatorate din Europa, dar şi din ţările care rambursează aceste datorii, acum le este de ajuns. Timp de mulţi ani, am desenat pe tablă succesiunea de semne:

EEC → EC → EU → EMU

[European Economic Comunity → European Community → European Union → European Monetary Union]

şi am spus că mai devreme sau mai târziu va fi urmată de alte evoluţii:

EMU → EFU→ EPU

[European Monetary Union → European Fiscal Union → European Political Union]

unde EFU este în prezent convenită la Bruxelles ca uniune fiscală (sau redistributivă) şi unde EPU este etapa finală - uniunea politică europeană.

Poziţia prim-ministrului Nečas (aş fi dorit să fie atitudinea întregului guvern) de nu a intra în EFU, este cu siguranţă corectă, şi trebuie să-l sprijinim. Si cel mai important, în cele din urmă, dorim să avem un cuvânt de spus privind forma de integrare europeană, ne dorim ca Cehia să aibe o poziţie clară în orice viitoare negocieri. Îndrăznesc să spun că noi nu vrem EMU.

Uniunea Europeană redistributivă (EFU) este, deasemenea, costisitoare. Eu nu înteleg cum oamenii din Europa nu iau aceasta în considerare. Permiteţi-mi să vă dau nişte cifre - o ţară cu probleme, precum Spania. Când aveţi câteva săptămâni să aprobaţi reduceri bugetare de 15 miliarde de euro (împărţite pe trei ani), au fost greve în întreaga ţară. Acum, s-a ajuns la un fond de salvare european de 83 miliarde, şi nimănui nu îi pasă. Suntem noi, oamenii, într-adevăr atât de miopi?

Vaclav Klaus, Právo , 28 martie 2011

http://www.klaus.cz/clanky/2796

>> http://www.schuman.info/