09 martie 2011

TRU: Interdicții în lucru



Istoria are un umor usturător și își așteaptă răbdător victimele. Puțină lume a notat acest obicei sarcastic și inevitabil al istoriei. Politicieni, comentatori și, mai ales, militanți activi trebuie să învețe: istoria revine, măcar pentru a-și ridiculiza elevii superficiali.

Cel mai recent exemplu e furnizat de criza din Libia. Evoluția evenimentelor a virat spre tragic și farsă, în același timp. Tragismul stă în revenirea violentă și cîștigătoare a tiranului, în acest caz faimosul Colonel Gaddafi, pe care prea multe somități de presă l-au transformat, cu timpul, într-o caricatură fără putere. Farsa îi caută pe partizanii așa numitei "no-fly zone". E vorba de aceiași oameni care s-au împotrivit prin toate mijloacele acțiunii militare americane în Iraq. Corul care blestema administrația Bush, cere, acum, administrației Obama să impună interdicția totală asupra spațiului aerian libian (așa numita "no-fly zone").

Ce nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă partizanii acestui tip de acțiune e că nu există nici o desoebire între "no-fly zone" în Libia - la inițiativa Președintelui Obama și atacul armat asupra Iraq-ului - la inițiativa Președintelui Bush. Amîndouă sînt război în toată regula.

Naivii sau ipocriții lasă impresia că interdicția asupra spațiului aerian libian e o chestiune de teorie legală care se poate rezolva în urma consultărilor la nivel politic și de experți. Din păcate nu e așa. Oricine va avea curiozitatea să întrebe un analist militar va afla că interdicția poate deveni fapt numai după distrugerea instalațiilor anti-aeriene libiene și, deopotrivă, a aviației militare libiene. Iar asta înseamnă o intervenție militară masivă și nimicitoare. Cu efecte de amble părți: control aerian asupra Libiei și contrareacție libiană (luări de ostateci, atentate teroriste și tot tacîmul dezgustător pe care putem miza în asemenea ocazii).

De unde, atunci, diferența de percepție a presei și a militanților civili? De ce violența militară a fost un scandal în cazul Iraqului și e salutară în cazul Libiei? Simplu și vechi de cînd lumea: partizanatul. Obama e idolul presei majoritar stîngiste, Bush e anatema pentru același grup.

Interdicția aeriană va deveni fapt sau nu. Interdicția de credibilitate a presei e, aproape, fapt împlinit.

http://www.europalibera.org/content/blog/2333106.html

2 comentarii :

Crystal Clear spunea...

Buna postare !

Riddick spunea...

Preda pledează pentru rezoluţii, indignări publice, când acolo trebuie metal şi explozibil...


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Andrei Cornea, 2011: "Dacă statele rămân suverane, ele vor continua să facă ceea ce cred şi ceea ce consideră că le este de folos, în pofida intereselor comune. Rezultă că trebuie mers înainte – mai repede sau mai încet – spre un sistem federal sau măcar confederal, cu un guvern central dotat cu puteri mari în domeniul economiei, apărării şi externelor, cu un parlament bicameral după modelul american şi cu guverne ale statelor responsabile numai pentru afacerile interne, justiţie, educaţie, cultură, eventual sănătate şi muncă. Căci atunci când vorbim despre pierderea suveranităţii naţionale, despre cine anume vorbim în fapt ca fiind „perdanţii“? Despre plătitorii obişnuiţi de impozite, cu rate la bănci, cu salarii ameninţate ba de tăieri, ba de inflaţie? Despre pensionarii cu pensiile în pericol? Despre beneficiarii sistemelor de asigurări ce acumulează datorii peste datorii? Despre şomeri? Nu, ci vorbim despre elitele politice europene din cele 27 de state. Ele sunt acelea care şi-ar pierde suveranitatea – mai ales aceea de a cheltui nestăvilit şi de a face promisiuni imposibil de ţinut. Vor trebui să se consoleze mulţi parlamentari naţionali cu un rol mai modest (dar deloc neglijabil). Dintre miniştrii şi funcţionarii guvernamentali, unii, precum cei de la externe sau de la armată, vor trebui să dispară pur şi simplu."

 

Postări populare: