22 ianuarie 2011

De la disidenţă la societatea Ciuvică, via Jurnalul Naţional



Fostul disident Dorin Tudoran a bălmăjit ceva neconvingător în legătură cu colaborarea sa cu Dan Voiculescu (a fost consilier al lui Voiculescu-Crescent şi editorialist la Jurnalul Naţional, 2003-2004). De vreo câţiva ani combate băsismul pe blogurile proprii, pe platforma lui Vântu, VoxPublica, ori pe mai noul site gauche-caviar Criticatac.

O mostră din ultimul interviu, dat pentru Observatorul cultural, în timpul deplasării sale în România din luna ianuarie 2011:


[...] V-ar fi plăcut să fiţi în România mai multă vreme, în 2010?
Nu prea. Nu cred că 2010 a fost un an foarte bun pentru România. Sufăr destul de mult de la distanţă. Dacă eram în România un timp mai îndelungat, cîteva săptămîni, nu cred că mi-ar fi făcut bine. Toată viaţa mea am suferit, printre altele, că nu pot face ceva ca să îndrept proastele alcătuiri. A petrece un timp mai îndelungat în România şi fiind disperat de ce văd în jurul meu, realizînd că nu se poate face nimic…

Se poate vorbi chiar de o disperare?
Am luat un cuvînt… Una peste alta, nu cred că 2010 a fost un an bun. Toţi anii preelectorali şi postelectorali sînt loviţi de dambalua alegerilor, sînt viciaţi de tensiunea votului. Vă dau un exemplu: eu am fost încîntat să citesc, după alegerile din 2009, declaraţia lui Traian Băsescu în care spunea că le-a cîştigat la limită, „unii mi-au dat votul, alţii mi-au dat o lecţie; îmi dau seama că trebuie să fiu preşedintele tuturor românilor“. Eu nu cred că Traian Băsescu a fost în 2010 preşedintele tuturor românilor. Şi asta m-a întristat foarte tare. L-am crezut că va fi preşedintele tuturor românilor.

În ce sens n-a fost preşedintele tuturor românilor?
În toate sensurile. Ce se întîmplă acum în partidul de guvernare, la PDL, ilustrează marasmul vieţii politice. Cîteodată Traian Băsescu pare desprins din viaţa acelui partid, din care tehnic nu mai face parte, pe de altă parte, se implică de cîte ori e nevoie. Cînd Monica Macovei anunţă că vrea să plece din PDL şi să-şi facă un alt partid, Traian Băsescu este întrebat: „uitaţi-vă, şi Monica Macovei s-a convins că nu mai este nimic de făcut cu PDL…“, Traian Băsescu ripostează: „de ce să plece, să rămînă, şi să-i dăm o funcţie înaltă în partid“. Cu ce drept vorbeşte Traian Băsescu despre acordarea de funcţii în PDL? Dar nu vreau să mă focalizez pe preşedintele Băsescu, n-am nimic cu el, i-am fost chiar recunoscător că a dat drumul la acele dosare, printre care a apărut şi al meu.

V-aţi fi dorit să fiţi în sala Ateneului Român, în momentul în care Herta Müller a avut dialogul cu Gabriel Liiceanu?
Nu mi-ar fi plăcut.

De ce?
A fost încă o dată foarte limpede că ceva foarte important desparte intelectualitatea care a ales să trăiască în România de cei care au plecat. N-ar trebui să existe aceste diferenţe. Ar trebui evitate diferenţele specifice şi căutat locul comun. Nu doar dialogul de pe scenă, dar şi celelalte victimizări colaterale, disputa Herta Müller-Mircea Cărtărescu, discuţiile şi comentariile, şi pro- şi anti- Herta Müller, au fost un exemplu al tristeţii în care trăim. Cînd oameni care au fost de aceeaşi parte a baricadei ajung, după 1990, să se despartă atît de dramatic, tragem din nou la concluzia că ce i-a unit înainte n-a fost decît un personaj: Ceauşescu. După dispariţia lui, oamenii au hotărît să se delimiteze unii de alţii în mod dramatic. De fapt, întîlnirea de la Ateneu dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller n-a fost un dialog, a fost un conflict. Cred că nu arătăm bine, ca intelectuali, căutînd mereu prilejuri să ne învinovăţim unii pe alţii.

Şi dumneavoastră v-aţi despărţit de unii dintre prietenii pe care i-aţi avut. De Mircea Mihăieş, de pildă. Mircea Mihăieş v-a fost şi prefaţator, şi antologator, iar în 2010 a venit şi a spus că nu mai poate fi alături de dumneavostră pentru că sînteţi detractorul lui Vladimir Tismăneanu. Aţi răspuns acuzelor, dar nu cred că o reîntîlnire cu Mircea Mihăieş se mai poate produce.
Cred că vă înşelaţi. După ce i-am citit articolele, am vorbit cu Mircea Mihăieş, i-am trimis un mesaj, i-am spus că sînt stupefiat. Mi-a răspuns. L-am anunţat că îi voi da o replică publică. I-am răspuns pe blogul meu personal şi, înainte de publicare, i-am trimis textul. Am vorbit şi la telefon, cînd am sosit la Bucureşti, ar fi trebuit să ne întîlnim într-una din aceste zile, dar programele noastre nu s-au suprapus. În mod surprinzător, eu nu am nici o problemă să-l consider pe Mircea Mihăieş prietenul meu. Mă despart de el într-un singur punct: cînd eşti înalt funcţionar de stat, în alte ţări există chiar o legislaţie în acest sens, nu ai dreptul să faci campanie electorală pentru un candidat sau altul. Pentru mine, faptul că Mircea Mihăieş, ca înalt funcţionar de stat, dar şi alţi oameni aflaţi în demnităţi publice au făcut politică în favoarea unui candidat este de neînţeles.

Disputa a pornit pentru că Mircea Mihăieş vă consideră un detractor al lui Vladimir Tismăneanu.
Mircea Mihăieş are calitatea de a fi un prieten extraordinar. El cînd iubeşte pe cineva, iubeşte necondiţionat. Aşa cum îl apără astăzi, necondiţionat, pe Vladimir Tismăneanu, m-a apărat şi pe mine ani la rînd. Nu putea să spună nimeni ceva despre mine, fără ca Mircea Mihăieş să nu intervină. Este un prieten extraordinar. Numai că Mircea Mihăieş este prieten şi cu Vladimir Tismăneanu, iar în această ruptură între mine şi Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş este mult mai aproape de formula de a trece prin viaţă adoptată de Vladimir Tismăneanu.

De ce aţi polemizat cu Vladimir Tismăneanu?
M-au deranjat nişte excese. A mă considera pe mine, cum a făcut Mircea Mihăieş, printre cei care au pregătit atmosfera unui posibil asasinat contra lui Vladimir Tismăneanu este ridicol. Eu sînt mai trecut decît Vladimir Tismăneanu prin ameninţări, unele s-au dovedit foarte reale, am fost apărat de autorităţile americane, am fost supravegheat pentru preîntîmpinarea oricărei tentative de asasinat, am cerut Ministerului de Justiţie din SUA să-mi asculte telefoanele, după un timp au fost arestaţi doi dintre cei care îşi propuseseră să mă asasineze. Eu ştiu cum funcţionează ameninţările. Am înţeles că Mircea Mihăieş este foarte îngrijorat de ameninţările primite de prietenul său. Asta am înţeles. Ce este neclar pentru mine este de ce sînt asimilat detractorilor lui Vladimir Tismăneanu?

Pe 11 martie 2010, scriaţi: „Unii, printre care mă aflu, se arată doar dezolaţi de pasiunea dlui Tismăneanu pentru putere, control şi joc de culise“. Mi se pare foarte dură această propoziţie.
Este foarte dură. Dar aş vrea să-mi demonstreze că nu am dreptate. Opinia mea este că domnul Tismăneanu, scriind atît de mult despre putere, s-a molipsit de putere, e fascinat de putere. Haideţi să facem o comparaţie: doi luptători de greco-romane se înfruntă pe saltea şi unul dintre ei are o boală de piele. Tot frecîndu-se acolo unul de altul, cel sănătos se îmbolnăveşte de la cel bolnav. Am senzaţia că pentru Vladimir Tismăneanu s-a născut nu doar fascinaţia intelectuală şi teoretică, de cercetător, pentru putere, ci şi dorinţa de a avea putere. Pentru mine, felul în care s-a implicat în scoaterea lui Marius Oprea de la Institut a fost de necrezut. Nu poţi să scrii tone de articole şi de cărţi despre democraţie şi, pe de altă parte, într-un fapt de zi cu zi, să fii implicat în mătrăşirea, în mazilirea atît de nedemocrată a unui om care… ce păcat are? Scoaterea lui Marius Oprea de la Institut ar fi avut o bază dacă era vorba de o persoană opusă democraţiei, dacă era un extremist ajuns într-o funcţie publică. Or, Marius Oprea face parte din aceeaşi zonă democratică pe care o susţine şi Vladimir Tismăneanu, chiar dacă are alte opţiuni politice. Şi totuşi, Vladimir Tismăneanu s-a implicat în preluarea în forţă a Institutului creat de Marius Oprea. Asta mi s-a părut inacceptabil. Să nu uităm două lucruri foarte importante: Marius Oprea a creat acel Institut, nu l-a luat de la nimeni, el a pus prima cărămidă. Or, prin scoaterea lui de acolo, cineva, Vladimir Tismăneanu, i-a luat munca, l-a împins afară. Şi mai este ceva: eu sînt aşa de idiot în principiile mele, încît, dacă mîine cineva îl mazileşte pe Vladimir Tismăneanu pe motive politice, de la Institut, voi fi probabil primul nătărău care să protesteze. De asta sînt supărat pe Vladimir Tismăneanu, că a încălcat nişte principii.[...]

7 comentarii :

Riddick spunea...

Îl f...ură grija de România...

Crystal Clear spunea...

Tarisoaraaaaaa!
Niste ipocriti !

Se tot acuza unii pe altii ca si-au furat institute intregi,de parca ar fi fost ale lor personale.
Institutele sunt subventionate de stat si si-au luat salariul cand au lucrat acolo.
Cand ai un post la stat trebuie sa creezi lucruri noi, sa-ti faci meseria pentru care esti platit.
Cand nu mai ai postul nu incepi sa plangi prin presa,ca rade lumea de tine

Riddick spunea...

Dacă e instituţie de stat, statul (adică guvernul) decide strategia şi politica de personal. Dacă vor foncţii, de ce nu-şi fac institutele lor ?!

Riddick spunea...

A propos, majoritatea demisionarilor de la INMER/IICCMER au semnat pe lista de susţinere a lui Crin Antonescu.

Crystal Clear spunea...

Isi facusera cuib acolo.
Bine le-a facut Boc !

Riddick spunea...

Boc nu i-a dat afară, doar i-a retrogradat. Ei au vrut să demisioneze.

Crystal Clear spunea...

Dupa cum ai spus : sa-si fac un institut privat daca vor sa fie sefi


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Călin Popescu-Tăriceanu, 2008: "Vom da astăzi, în Parlamentul României, un vot istoric - votul pentru ratificarea Tratatului de reformă al Uniunii Europene. Pentru România este mai mult decât un moment festiv. Ratificarea Tratatului de reformă marchează o etapă. Spun acest lucru din două motive. Pe de o parte, este o primă etapă pe care noi am parcurs-o în cadrul Uniunii Europene, după aderarea de la 1 ianuarie 2007. Am avut şansa să contribuim la negocierea şi la construirea acestui Tratat, beneficiind de aceleaşi drepturi şi având aceleaşi obligaţii ca oricare altă ţară europeană. Este cel dintâi tratat european semnat de România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Simbolic, este primul document al Europei extinse, negociat şi semnat în format UE 27. Pentru toate aceste motive, odată cu ratificarea de către Parlament, putem spune că este cel dintâi tratat european pe care România îşi pune efectiv amprenta, conform intereselor sale, nemaifiind în postura de a prelua ceea ce au negociat şi au decis alţii. Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi, în urmă cu trei ani, prin votul dumneavoastră, România a ratificat Tratatul constituţional ["Constituţia UE", caducă], odată cu ratificarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană. Aşa cum ştiţi, Tratatul constituţional nu a putut intra în vigoare. Din fericire, aşa cum noi am susţinut în timpul negocierilor, inovaţiile din acest document au fost preluate în Tratatul de la Lisabona. Aceste inovaţii sunt un pas înainte faţă de tratatele europene în vigoare acum."

 

Postări populare: