Paradigma modernistă s-a autoconsumat şi locul său a fost ocupat de postmodernism

O variantă. Luată niţel la şmirghel, ar merge:

Să dăm foc vechii paradigme, să ridicăm steagul revoluţiei conservatoare!

Căderea comunismului, victoria liberalismului, revoluţia informaţională şi globalizarea au schimbat radical chipul lumii în care trăim. Am primit şansa să ne petrecem zilele într-o epocă cu adevărat unică pentru întreaga istorie a omenirii. Schimbarea s-a produs atât de brusc, încât o mare parte a lumii încă nu a reuşit să conştientizeze realitatea prezentă. Lumea în care trăim, este radical diferită de cea de acum 20-30 de ani. Spaţiul, timpul, chiar şi noţiunea de om nu mai sunt aceleaşi. Totul s-a dizolvat, aşteptând noi definiţii. Chiar şi globalizarea nu mai este acel proces despre care se vorbea aşa de mult acum 10 ani. Dacă acum câţiva ani globalizarea era tratată ca un proces de omogenizare şi lichidare a frontierelor, astăzi vorbim despre procese cu totul inverse glocalizare sau hiperlocalizare – intensificarea diferenţelor regionale şi culturale, renaşterea factorului etnic. Pentru a ne convinge, este de ajuns să privim lumea internetului: dacă acum 10-15 ani reţeaua globală era una exclusiv anglofonă, astăzi cele mai populare pagini web îşi crează versiuni lingvistice în toate limbile lumii. Aceeaşi situaţie este şi în lumea produselor software. În reţele sociale oamenii se grupează tot mai mult pe criterii lingvistice şi etnice, oamenii dau preferinţă tot mai mult ştirilor locale şi mai puţin celor naţionale sau internaţionale.

Statele nu mai reprezintă mecanisme închise, iar rolul lor devine tot mai mic în politica internaţională. Structurile birocratice, sunt greoaie şi incapabile de schimbări bruşte, din care cauză devin tot mai neputencioase în faţa reţelelor internaţionale construite pe criterii etnice, religioase sau economico-financiare – structuri organizatorice flexibile şi capabile de restructurare. Din aceste considerente, aşa sfere ca: relaţiile internaţionale, securitatea naţională, politicile economice şi sociale se cer a fi redefinite pentru a fi înţelese şi adaptate la noile condiţii.

Liberalismul – un sistem totalitar

Paradigma modernistă s-a autoconsumat şi locul său a fost ocupat de postmodernism, în cadrul căreia liberalismul (mai exact postliberalismului) s-a aranjat comod, instaurându-şi un monopol ideologic absolut. Ideologii liberali au deplină dreptate atunci când spun că la ora actuală putem vorbi de moartea oricăror ideologii. Liberalismul, prin victoria sa asupra tuturor ideologiilor, a încetat a mai fi un sistem ideologic propriu-zis, ci un mod de a fi, un mod de a gândi, un mod de a scrie, mânca, produce. Liberalismul a devenit parte inseparabilă a sistemului social. Prin aceasta, liberalismul a devenit de-a dreptul un sistem totalitar. Orice contestare a „adevărurilor universale şi absolute” formulate de ideologii liberalismului este netolerată de cei care vorbesc mereu de toleranţă, orice nesupunere principiilor liberale este reprimată violent anume de cei care vorbesc continuu despre pace şi pacifism.

Făcând praf modernitatea, postmodernitatea a eliberat din temniţă elementele tradiţionale, care au existat necontenit în stare latentă. Au fost desfiinţate, practic, statele naţionale, dar au reînviat comunităţile etnice; are loc decăderea vieţii urbane, dar reînvie comunităţile rurale. Se ruinează fundamentul liberal al postmodernităţii şi locul său urmează a fi suplinit cu o nouă paradigmă, o paradigmă radical opusă liberalismului. Noile elite intelectuale trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru redefinirea unei noi paradigme, prin prisma căreia va trebuie să fie reformată societatea noastră.

Este gata conservatorismul să iasă pe scena istoriei?

Chiar dacă în lume se observă tendinţe spre răsturnare a paradigmei, din păcate, în spaţiul românesc cei care pretind a fi conservatori mai trăiesc mental încă în secolul XIX şi XX. Ei mai continuă să privească lumea în termeni modernişti, ei continuă să conceapă statul naţional în sensul clasic, ei continuă să lupte cu stafiile trecutului (cum ar fi comunismul), ei continuă să trăiască în perioada războiului rece, ei mai continuă să privească în cer aşteptându-i pe americani (chiar dacă aceştia s-au stabilit comod pe teritoriul României). În perioada în care liberalismul postmodern a falimentat, iar corifeii săi s-au compromis de-a binelea, conservatorii românii continuă să se afle în stare de transă. Societatea continuă să se afle într-un vid ideologic cerând un nou conţinut. Aceasta este singura condiţie pentru ieşirea din criza în care ne aflăm.

Nu este vorba de revenirea conservatorismului vechi, pe care îl cunoaştem din epoca modernă, ci a valorilor tradiţionale şi a unor elemente ideologice care în trecut s-au opus liberalismului. Aici putem include cu succes şi elemente ale naţional-comunismului, legionarismului, ţărănismului, corporatismului etc. Nu este vorba de un coctail ideologic, ci de o analiză critică a problemelor din mai multe perspective, din care putem extrage soluţii originale.

Revoluţionar-conservatorul nu se ruşinează să consulte autori de stânga, analizându-i dintr-o perspectivă de dreapta, sau să citească autori de dreapta, analizându-i dintr-o perspectivă de stânga,  deoarece pentru dânsul nu mai există lupta fatală dintre „stânga” şi „dreapta”; pentru dânsul nu există decât prezentul postliberal şi viitorul revoluţionar-conservator.

Răsturnarea paradigmei

Noului conservatorism („noua dreaptă”, „a treia cale”, „a treia forţă”,  „revoluţionar-conservatorism” etc.) îi revine sarcina să redefinească rostul statului, să elaboreze noi politici economice şi sociale, să propună un nou concept al securităţii naţionale, să revadă rolul geopolitic al arialului românesc şi să definească spaţiul vital al poporului român. Toate acestea trebuie făcute „brutal”, cu un atac dur la fundamentele modernităţii, care urmează a fi făcute praf, pentru că o altă cale nu există. În acest fel, revoluţionar-conservatorii nu lovesc nicidecum în trecut (cum pretind romanticii), ci nemijlocit în paradigma modernă, care continuă să ţină în adormire reprezentanţii „vechii drepte”.

Din păcate, din aceste considerente, nu pot fi excluse conflicte dure între reprezentanţii „vechilor conservatori”, care se complac în postura de „veterani ai luptei cu comunismul” şi „revoluţionar-conservatorii”, care doresc să pună odată pentru totdeauna cruce pe modernism şi liberalismul postmodern, propundând propriul scenariul al „sfârşitului istoriei”.

Pentru vechii conservatori, revoluţionar-conservatorii nu sunt decât nişte „comunişti”, „bolşevici”, iar pentru liberali, revoluţionar-conservatorii sunt „fascişti”, „neonazişti” sau „legionari”. Acest lucru nu poate decât să bucure urechea şi ochiul, pentru că demonstrează cum „noul conservatorism” este absolut străin de aceste calificative şi de emiţătorii acestor calificative.

În ciuda tuturor provocărilor, revoluţionar-conservatorii sunt cei care readuc în actualitate energiile adormite ale tradiţiei, sunt cei care aruncă lumea în aer, şochează, trezesc ura şi dispreţul prin comportamentul şi mod de gândire „inadecvată”, ieşită din limitele vechilor paradigme.

Revoluţionar-conservatorii sunt cei care fac alianţă cu morţii împotriva celor vii, de dragul celor care urmează să se nască.

Revoluţionar-conservatorii sunt purtătorii luminii generatoare de viaţă. Revoluţionar-conservatorii sunt noii aristocraţi.

Revoluţionar-conservatorii reprezintă elita zilei de mâine, iată de ce abandonarea acestui destin, care revine generaţiei noastre, este echivalentă cu trădare, care nu poate fi decât condamnată cu moartea veşnică. Trăiască Revoluţia.

http://octavianracu.wordpress.com/2010/11/09/sa-dam-foc-vechii-paradigme-sa-ridicam-steagul-revolutiei-conservatoare/#more-4266