Conservatorismul, ca ideologie a corupţiei inerente

Această aiureală este susţinută de sorosistul Horaţiu Pepine, de la Deutsche Welle.

Articolul are titlul Linia invizibilă care divide democraţia românească şi porneşte de la "concluzia" că "ideea extinderii politicilor ofensive anticorupţie se loveşte peste tot de gândirea politică conservatoare".

Şi nu "conservatoare" în sensul  opoziţiei la nou şi la progres, ci în sensul ideologiei de dreapta cu acelaşi nume:

În orice caz, la Bucureşti sunt puţine şanse ca ideile comisarului european susţinute cu multă convingere de Monica Macovei, să fie privite cu simpatie. Este adevărat că pe termen scurt administraţia românească ar putea profita, abil, de pe urma acestei relativizări a problematicii corupţiei. Dar, în cadrul partidului de guvernământ sau în cercurile apropiate de simpatizanţi se manifestă tot mai vizibil o gândire politică inspirată de conservatorismul creştin, care priveşte cu reticenţă înmulţirea legilor, a reglementărilor de tot felul în dauna libertăţilor şi discernământului personal.

Vai, ce-i mai deranjează pe europeişti şi pe stângişti apariţia şi consolidarea unei forţe politice autentic de dreapta, adepta statului minimal şi a individualismului, adică exact opusul liniei EuroKolhozului:

Ministrul de Externe Teodor Baconschi susţinuse la rândul său o amplă conferinţă la ISP în care prezentase soluţiile creştin democrate la coruperea largă a mediului politic, mizând nu pe extinderea mecanismelor de constrângere, ci, în primul rând, pe o altă selecţie a candidaţilor şi a persoanelor cu influenţă în spaţiul public.
Polemica mereu prudentă şi implicită cu centralismul de la Bruxelles tinde însă să irupă în forme explicite. În orice caz, în conferinţa citată, Mihail Neamţu a atins un punct nevralgic, spunând că „limbajul comisarilor europeni nu străpunge centrul plebeian al unei voinţe rău orientate". Pentru a inversa sensul lucrurilor ar fi necesare nu noi directive europene, ci, în primul rând, „ca virtuţile creştine să redevină relevante în spaţiul public“.

Există în această orientare, relativ nouă în spaţiul public românesc, o puternică inspiraţie din conservatorismul american din a doua jumătate a secolului trecut. Probabil că pentru înţelegerea acestei poziţii, cea mai bună cheie ar fi formularea lui Frank S. Meyer, unul dintre editorii şi co-fondatorii revistei National Review : Alegerea politică centrală, spunea Frank Meyer, este între „acceptarea autorităţii derivate din criteriile transcendente ale binelui şi adevărului" şi „consolidarea normei legale". Prima, a susţinut Meyer, se asociază cu libertatea, în timp ce a doua sfârşeşte prin „a admite o structură autoritară a statului şi societăţii".

Rămâne de dovedit cât de autentică va fi această forţă. 

Că nu "polemica mereu prudentă şi implicită cu centralismul de la Bruxelles" este soluţia, ci lupta deschisă.

Inclusiv cu "secta" sorosiană care a început campania de imagine pentru alegerile din PDL.