Insistenţa malgré tout cu care se forţează "transferul contribuţiilor" sugerează o agendă mult mai periculoasă decât "simpla" avantajare a multinaţionalelor

Grație acestei preluări, angajatorii privați ar trebui să crească salariile brute doar cu 22%, și nu cu peste 30%, pentru a nu afecta actualele salarii nete ale angajaților. Dar această preluare prăbușește și mai mult încasările la buget ale statului, ducându-le spre 27-28% din PIB. Este un prag necunoscut în UE (unde se află la peste 44% în medie)! Altfel spus, încă un pas spre „statul minimal“ vizat de colonialism, care va fi și mai incapabil decât este de a întreprinde ceva în folosul societății, indiferent dacă este vorba despre infrastructură, ocrotirea sănătății sau educație.
Înfricoșător este însă că avem de-a face cu un experiment, la a doua încercare după cea similară de pe vremea guvernului Cioloș. Trebuie subliniat clar că această punere a contribuțiilor sociale integral în cârca angajatului și deci deresponsabilizarea socială totală a angajatorului nu există nicăieri în UE!

Ilie Şerbănescu, la Cotidianul:

Marea trădare colonială

Deși evident un proces, și nu un act de la o dată dintr-un calendar, transformarea României într-o colonie se poate considera că s-a produs din momentul în care salariile în România au coborât, ca pondere în PIB, de la circa 40% în urmă cu un deceniu spre numai 30%, cotă de batjocură care nu este întâlnită decât în colonii! Este ceea ce munca preia din PIB, restul revenind capitalului (55% în cazul României) și participării nete a statului. Potrivit Eurostat, o asemenea împărțire absolut odioasă a PIB-ului între muncă și capital a fost atinsă în România la 6-7 ani de la intrarea în UE, lucru despre care bineînțeles că nu se pomenește nimic în aprecierile oficiale privind bilanțul apartenenței României la UE. Să precizăm că în țările centrului colonial vestic din UE împărțirea PIB-ului între muncă și capital este exact inversă: 30-40% capitalul și 50-55% munca! Acum, în cazul mutării contribuțiilor sociale pentru pensii și sănătate doar în sarcina salariatului, se adâncește această împărțire odioasă existentă în România și, poate încă și mai important, se pecetluiește „legal“ și „instituțional“ statutul de colonie al României în UE, pe care nu-l exprimă mai bine altceva decât împărțirea PIB-ului între muncă și capital. Căci iată consecințele:

1. Prin respectiva mutare fiscală în sectorul privat, unde nu există nicio obligație a angajatorilor de a mări salariul brut spre compensare, salariile nete vor scădea. Că aceasta este consecința o dovedește însăși decizia Guvernului de a mări cu peste 30% salariul minim brut (la 1.900 lei de la 1.450 lei) pentru ca salariul minim net să nu scadă. Se mizează pe faptul că mulți angajatori se plâng în momentul de față de lipsă de forță de muncă și, ca urmare, vor mări salariile brute spre a nu pierde salariați. Dar absența forței de muncă nu este un fenomen general care se manifestă peste tot în același fel. În practică, în funcție de situația specifică pe sectoare și regiuni, unii angajatori vor mări salariul brut, iar alții doar într-o mică măsură sau chiar deloc, ceea ce va duce pe ansamblu la o reducere, nu mare, dar oricum o reducere, de cel puțin 10%, a salariilor nete în sectorul privat, care, de altfel, ocupă cea mai mare parte a forței de muncă din România.
2. Conștient că mutarea fiscală cu pricina produce scăderea salariilor nete, Guvernul însoțește măsura cu o preluare de către stat a unei părți din efortul financiar, prin micșorarea cotei de contribuții sociale (pensii și sănătate) de la 37% la 35% și prin reducerea impozitului pe venit de la 16% la 10%. Grație acestei preluări, angajatorii privați ar trebui să crească salariile brute doar cu 22%, și nu cu peste 30%, pentru a nu afecta actualele salarii nete ale angajaților. Dar această preluare prăbușește și mai mult încasările la buget ale statului, ducându-le spre 27-28% din PIB. Este un prag necunoscut în UE (unde se află la peste 44% în medie)! Altfel spus, încă un pas spre „statul minimal“ vizat de colonialism, care va fi și mai incapabil decât este de a întreprinde ceva în folosul societății, indiferent dacă este vorba despre infrastructură, ocrotirea sănătății sau educație.
3. Cea mai teribilă implicație este pe termen lung. Toate discuțiile actuale privind respectiva mutare fiscală se referă la momentul zero! În timp ce marele impact asupra relațiilor de muncă și asupra raporturilor dintre muncă și capital vine abia după aceea. Capitalul va rămâne apoi complet decuplat și deci deresponsabilizat social de actul productiv, care, oricât ar fi de tehnologizat, este un act social! Într-un capitalism târziu, electronizat și digitalizat, este reînviat capitalismul primitiv! Relația dintre muncă și capital este pur și simplu sclavagizată. Într-un cuvânt, colonialism sadea! Că onor capitalul străin, ca mare câștigător, este cel interesat în mutarea fiscală respectivă, se vede de la o poștă: tace mâlc, în semn de conivență cu acțiunea Guvernului, în timp ce față de orice încercare de creștere chiar derizorie de salarii s-a ridicat împotrivă cu gălăgie și vehemență toată floarea cea vestită a întregului Apus!

Terifiant este faptul că un asemenea impact este patronat de un partid care se dă de stânga! Mă rog, dacă PSD o fi de stânga înseamnă că femeile gravide sunt fete mari. Prin însăși prezența cea mai îndelungată la guvernare în perioada postdecembristă, PSD este principalul responsabil de trimiterea României din comunismul cel mai ortodox în capitalismul cel mai sălbatic. Dar, evident, de această formidabilă trădare a valorilor stângii să se preocupe fraierii care tot votează PSD în ideea că ar vota stânga.

Înfricoșător este însă că avem de-a face cu un experiment, la a doua încercare după cea similară de pe vremea guvernului Cioloș. Trebuie subliniat clar că această punere a contribuțiilor sociale integral în cârca angajatului și deci deresponsabilizarea socială totală a angajatorului nu există nicăieri în UE! Nu întâmplător, cobaiul este România, colonia cea mai colonie dintre coloniile de la periferia UE. Angajații din celelalte periferii estice ale UE, dar și cei din centrele de putere vestice ale UE, ar trebui să fiarbă: nu din solidaritate față de salahorii din România, ci din îngrijorarea că asta îi paște și pe ei! Capitalul, în vajnica sa ofensivă împotriva muncii, rade tot, în mod global. Colonialismul însuși este global. Doar intensitatea cu care se manifestă diferă, depinzând de concursul trădărilor de neam și țară de pe plan local.