Praful în ochi al fondurilor europene

Aceste ”investiții de interes național”, realizate pentru propășirea materială a firmelor de casă ale oamenilor politici autohtoni, sînt de fapt dovada certă că banii trimiși de UE în România nu au însemnat altceva decît șpaga consistentă pe care a primit-o clasa politică trădătoare din țara noastră.

În schimbul contractelor grase pe fonduri europene primite de firmele pe care le dețin, politicienii autohtoni și lăutarii lor din mass media le-au aruncat în ochi românilor praful bunăstării UE!

Invectiva.ro:

Fondurile europene au fost prezentate de propagandiștii pro-integrare și privite de masa de naivi, care s-au bucurat că îi scoate UE din foame, ca fiind niște bani pe care ni-i dau nouă tanti Angela Merkel și nenea José Barroso din buzunarele lor proprii, pentru că le place de noi, că sîntem copii europeni ascultători.

Lucrurile stau însă puțin diferit, acest ”puțin” făcînd diferența între o Românie dezvoltată, pe care ne-o dorim cu toții, și țara săracă, sărăcită și înapoiată în care trăim acum.

Astfel, o dată cu integrarea României în UE, la 1 ianuarie 2007, a venit și obligația de a plăti către bugetul Uniunii contribuția de 1% din produsul intern brut (PIB), la fel ca toate celelalte state membre, ca modalitate de participare la efortul financiar comun.

De menționat că în perioada 2007 – 2012 România a fost contributor net la bugetul Uniunii, adică a plătit cu 2 miliarde euro mai mult decît a reușit să atragă prin programele de finanțare europeană.

Departe de a aduce bogăție și dezvoltare, fondurile UE au fost asimilate unei birocrații stufoase și cu corupția instituționalizată, au participat nemijlocit la acțiunea concertată a forțelor interne și externe de spoliere și sărăcire a României, au eficientizat la maxim procesul de ștergere a identității poporului român.

Finanțarea europeană nu a fost altceva decît un cui al lui Pepelea bătut în ușa de la intrare a palatului Victoria, factorii de decizie autohtoni avînd ca principală grijă a guvernării îndeplinirea țintelor de deficit și a altor obiective trasate cu superioritate de la Bruxelles, iar nu măsuri care să vizeze binele și bunăstarea românilor.

Dar păcăleala fondurilor europene este mult mai profundă de atît, consecințele fiind de ordin structural pentu economia României și pe termen lung.

Și înainte, dar și după aderarea la Uniunea Europeană, România a fost o țară în curs de dezvoltare, care are nevoie de finanțare pentru investiții ca de aer, pentru a se dezvolta.

Finanțările la care apelează țările pentru dezvoltare sînt, de obicei, programe de împrumut extern pe termen lung, care să permită o plată eșalonată a ratelor.

Pentru comparație, avînd în vedere că în ultimii ani s-a tot făcut în România asemuirea între bugetul național și situația financiară a unei familii, să luăm exemplul unor tineri căsătoriți, fără casă. Pentru a-și cumpăra o locuință și, deci, a se putea dezvolta, apelează la un împrumut pe termen lung, pe care urmează să îl achite în rate. Ei vor avea un deficit de bani, adică veniturile familiei vor fi mai mici decît cheltuielile, dar repartizarea datoriei pe termen lung le va permite achitarea ei fără a se confrunta cu spectrul falimentului, precum și posibilitatea de a efectua cheltuieli anuale mai mari decît le permit veniturile dintr-un anumit an.

Cele mai multe dintre țările europene occidentale s-au dezvoltat, după Al Doilea Război Mondial, pe baza unor deficite semnificative ale bugetelor naționale, avansul lor tehnologic actual susținîndu-se pe cheltuirea împrumuturilor pe care le-au contractat în trecut.

Aderarea României la Uniunea Europeană a venit tocmai cu interzicerea unor astfel de deficite bugetare, actul constitutiv al UE interzicînd țărilor participante un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB-ul național.

Iar fondurile europene erau tocmai promisiunea țărilor dezvoltate din UE de a finanța România pe termen lung, nerambursabil, ca urmare a interzicerii unui deficit mai mare de 3% din PIB.

Prin această interdicție, chiar dacă nivelul datoriei publice îi permite încă țarii noastre să se împrumute, guvernul nu poate face investiții majore pentru că nu i se dă voie să iasă din ecartul deficitului bugetar, adică să depășească peste un anumit nivel veniturile anuale la bugetul de stat.

România și-a cedat astfel de bunăvoie dreptul de a-și finanța investițiile în ce sectoare ale economiei naționale dorește, atît cît dorește, în schimbul unor fonduri iluzorii pe care UE le alocă oricum discreționar, după bunul plac.

Mai mult decît atît. Țara noastră și-a cedat practic pe nimic sectoarele vitale ale economiei și resursele, privatizîndu-le și concesionîndu-le pe doi lei, măsură de care a fost condiționată acordarea sprijinului financiar al UE.

În concluzie, Statul român a pierdut controlul economiei naționale, țara noastră rămînînd virtual fără producție industrială, doar pentru ”dreptul” de a plăti Uniunii Europene două miliarde euro între 2007 și 2012.

De cealaltă parte, impactul fondurilor UE în România a fost unul cel mult local, de finanțările europene beneficiind proiecte private mici și puține.

Grosul banilor europeni s-au constituit într-o risipă de proporții epice a miliarde de euro, cheltuiți pentru construirea de parcuri la țară, bazine de înot în comune locuite doar de bătrîni sau stadioane de fotbal în pantă.

Aceste ”investiții de interes național”, realizate pentru propășirea materială a firmelor de casă ale oamenilor politici autohtoni, sînt de fapt dovada certă că banii trimiși de UE în România nu au însemnat altceva decît șpaga consistentă pe care a primit-o clasa politică trădătoare din țara noastră.

În schimbul contractelor grase pe fonduri europene primite de firmele pe care le dețin, politicienii autohtoni și lăutarii lor din mass media le-au aruncat în ochi românilor praful bunăstării UE!