27 decembrie 2014

Cât de tâmpiţi ne-or crede ăştia ?


Ca şi când nu s-ar fi cartelizat* corporaţiile care operează în România, nu li s-ar fi dat nas de sus (vă mai amintiţi propaganda anilor '90 ? - "România are o forţă de muncă ieftină şi calificată"). D-lor s-au obişnuit să extragă de aici marje de profit absolut imposibile în statele de origine (prin salarii de mizerie şi fiscalitate "la comandă" - vezi scandalul redevenţelor). A fost şi interesul oligarhiei de-aici, să ţină masele-n sărăcie (deci, şi în dezinformare şi în clientelizare).

Şi la dracu' cu imbecilii care spun (la ordin sau nu) că astfel de critici "sunt comuniste". Să-i văd ce răspuns au ei la întrebarea lui Ilie Şerbănescu: "Acum ne aflăm cam cu totul la privat şi mai nimic la stat. Ce se întâmplă în această situaţie? De ce nu ne e mai bine, dacă statul nu mai e administrator?"
* adică, ce ? chiar credeaţi că aici şi acum acţionează libera concurenţă, că acţionează "mâna nevăzută" (a Pieţei) ?!
"Negarea economiei la ZF şi un lucru nespus în recenta dezbatere despre salariul minim":
Productivitatea valorică marginală actualizată este noţiunea exactă care dă limita de sus a preţului de piaţă care este salariul, pentru marfa, factorul de producţie, care este tipul specializat de energie pe care îl poate oferi un om într-un proces de producţie.
Valorică pentru că nimeni nu va fi atât de nătâng pe banii lui încât să-şi închipuie că poate compara productivitatea din procesul lui de producţie cu productivitatea dintr-un proces diferit, altfel decât în termeni monetari, prin calculul economic făcut posibil de monedă şi de preţurile de pe piaţă.

Marginală pentru că nimeni nu va primi un salariu în funcţie de productivitatea medie calculată într-un proces de producţie, ci în funcţie de cât aduce în plus aportul său individual. Fiecare om are la un moment dat limita lui de productivitate, oamenii sunt diferiţi, fiecare îşi are salariul lui maxim scris în constelaţia de preţuri a pieţei actuale.

Actualizată pentru că procesele de producţie iau timp şi antreprenorul trebuie să reducă ceea ce va primi peste un timp sub formă de încasări pentru a plăti acum salariatul. Altfel, e ca şi cum ar da credit fără dobândă. Este acelaşi principiu al scontului care guvenrează orice plată în avans.
Concurenţa între ofertanţii de muncă este cea care dă limita de jos a preţului acestei munci. Acolo unde concurenţa este mică, ofertanţii sunt relativ puţini şi pot negocia în sus salariile (dar nu peste limita maximă descrisă mai sus). Pe o piaţă ferită de intrarea unor noi ofertanţi de muncă, de exemplu, salariile vor fi relativ mai mari, iar pe piaţa unde aceşti ofertanţi sunt constrânşi să stea şi unde sunt multi candidaţi calificaţi pentru acelaşi loc de muncă, salariile vor fi relativ mai mici.

Din acest motiv, salariile nu se aliniază în realitate la productivitatea marginală a lucrătorilor, ci atât de jos cât poate antreprenorul să ofere pentru a-şi maximiza profitul fără să îl piardă prin contractarea muncii de către alt angajator, pe un salariu mai mare.

Veniturile care contează când facem comparaţii de putere de cumpărare sunt cele reale. Cu alte cuvinte, contează şi ce costuri are o casieriţă din Vest, care poate că plăteşte pe chirie sau transport de două ori mai mult decât una din România, nu numai ce venituri nominale are.

Articole precum cel din ZF, în măsura în care popularizează ideea marxistă că profiturile aparţin muncii sau ideea că statul – şi nu piaţa – ar trebui să fie cel care decide cum se face distribuţia veniturilor, duc la creşterea incertitudinii şi suspiciunii actualilor investitori şi a celor potenţiali. Or, incertitudinea este luată în calculele antreprenoriale ca o componentă a dobânzii. Cei care se simt ameninţaţi nu vor investi decât dacă pot recupera investiţia relativ repede, iar dacă au investit, vor căuta să lichideze şi să plece. Dobânda cu care operează investitorii pe aşa o piaţă este mai mare şi implicit limita de sus a salariilor va fi mai jos. O ţară cu aşa mentalitate îşi merită investitorii cu termen scurt, la limită axaţi doar pe tunuri şi pe fugă.

6 comentarii :

Riddick spunea...

Ilie Şerbănescu: Unde se „evaporă“ jumătate din PIB? (I)

Când facturezi unui client un produs sau un serviciu încerci să obţii o valoare evident mai mare decât ai fost nevoit să plăteşti furnizorilor pentru realizarea produsului sau serviciului respectiv. Diferenţa se numeşte valoare adăugată şi reprezintă în esenţă, pe de o parte, cheltuieli cu salariile (inclusiv contribuţiile sociale) şi, pe de altă parte, profitul brut obţinut. La nivel naţional, valoarea adăugată se numeşte produs intern brut, mult invocatul PIB, utilizat pentru evaluarea potenţialului economic şi creşterii economice în cazul unei ţări şi pentru efectuarea de comparaţii internaţionale pe aceste planuri.

Statistica urmăreşte cât din PIB-ul unei ţări constituie salarii şi adiacente şi cât profituri – respectiv, în jargonul de specialitate, cât „compensarea salariaţilor“ şi cât aşa-numitul „excedent brut de exploatare“ – sau, altfel spus, ceea ce revine muncii şi ceea ce revine capitalului.

În cazul României, frapează pur şi simplu ponderea cu totul disproporţionată a părţii ce revine capitalului, anume 55-60% (şi deci a părţii nevolnic de mici ce revine muncii). Prima reacţie ar fi că aşa este în capitalism, pe calea căruia a luat-o şi România, mai ales că în 1990, când ţara nici n-o apucase încă pe această cale, ponderea era de numai 45%! Dar, să vezi şi să nu crezi! Analizând această distribuţie a PIB-ului în ţările vest-europene – vechi capitaliste – se constată că situaţia în acestea este nu ca în capitalismul românesc, ci ca în comunismul românesc! Munca este cea căreia îi revine vreo 60% din PIB, în timp ce capitalului îi revine numai 40%! Discutăm, evident, în aceste comparaţii de procentaje din PIB, şi nu de dimensiunea PIB-urilor!  [...]

Riddick spunea...

continuarea:

Ceea ce de asemenea mai miră cel puţin la prima vedere în cazul României este fluctuaţia sensibilă (la nivel de câteva puncte procentuale) a respectivei distribuţii, fluctuaţie absolut neuzuală pentru un indicator de o asemenea generalitate şi profunzime, care ar trebui să se înscrie pe o traiectorie sau alta, dar fără mari oscilaţii. În această privinţă explicaţia stă probabil în „subţirimea“ PIB-ului românesc, măsuri sau politici de impact teoretic modest putând fi resimţite însă major în plan practic.

Pe articulaţia unei asememea „împărţeli“ între muncă şi capital te-ai aştepta ca investitori de pretutindeni să se înghesuie în România spre a profita, mai ales că politica oficială, impusă de tandemul FMI-BM şi mai de curând de troika FMI-BM-CE şi susţinută activ şi aplicată de toate instituţiile româneşti (guvern, BNR, partide de dreapta, partide de stânga, patronate etc.), este cea a promovării unor salarii mici pentru ca România, chipurile, să fie „atractivă“ pentru capitalul străin. În viaţă vedem însă un cu totul alt tablou! Fără de mirare! Salariile mici înseamnă piaţă restrânsă şi investitorii atraşi sunt doar cei de mâna a paişpea. La piaţă restrânsă, masa profitului este mică, oricât de mare este rata profitului. Şi rata mare a profitului atrage doar jefuitori, şi nu investitori!

Nu-i vreo mirare că România dă înapoi şi nu merge înainte! Si pe zi ce trece îşi consolidează poziţia codaşă în Europa. Realmente tulburător este însă altceva! (Despre aceasta în numărul viitor.)

http://jurnalul.ro/editorial/unde-se-evapora-jumatate-din-pib-i-640037.html

Riddick spunea...



Ilie Şerbănescu: Unde se „evaporă“ jumătate din PIB? (II)

Impozitul pe profit strâns la buget de statul român este de vreo 2,5 miliarde de euro anual. Asta înseamnă că masa profitului impozitată în România este de vreo 12 miliarde de euro anual, având în vedere cota de 16% cu care este taxat profitul. Si cu care guvernele atât de dreapta, cât şi de stânga se laudă că stimulează economia.

Din structura PIB-ului reiese însă că masa profitului este de vreo 65-70 miliarde de euro la nivelul actual al PIB-ului României. Unde sunt sau unde dispar anual 50-60 miliarde de euro până ca profitul să ajungă a fi impozitat?! Este vorba de aproape jumătate din PIB!

Singurul lucru cert este că sunt sume care nu ajung să fie fiscalizate ca profit şi deci nu sunt impozitate ca profit. Probabil, cea mai mare parte iau calea străinătăţii sub diferite forme dintre care grosul reprezintă transferuri camuflate de valori în reţelele internaţionale de producţie şi comercializare ale corporaţiilor multinaţionale. Produse şi servicii realizate de multinaţionale în România, în valoare de zeci de miliarde de euro, sunt subfacturate în proporţii de până la 50% când sunt scoase ca exporturi din România, în timp ce produse şi servicii realizate de multinaţionale în afara ţării sunt suprafacturate în proporţii tot până la 50% când sunt aduse ca importuri în România. Cu această foarfecă neiertătoare a subfacturării la export şi suprafacturării la import, multinaţionalele execută transferuri masive de zeci de miliarde de euro spre străinătate de sevă economică – de valoare adăugată – realizată în România. Să nu ne amăgim că asemenea cifre ar fi propagandă, stigmatizată desigur ca naţionalistă sau comunistă! După studii efectuate chiar de investitorii străini din România, participarea acestora la cifra de afaceri totală ajunge spre 40%, în timp ce contribuţia la bugetul României este doar de 20%. Repetăm, sunt calcule făcute chiar de investitorii străini! [...]

Riddick spunea...

continuarea:

Ca o colonie ce se află, România nu impune din păcate autorităţilor din sistemul propriu de statistică calcule oficiale în acest domeniu. Sau măcar niscai studii! Pentru că o simplă comandă de consultanţă suprafacturată, dacă nu chiar fictivă, de la o filială dintr-un paradis fiscal sau chiar din ţara de origine, poate scoate de la impozitare un profit imens realizat în România de o multinaţională. Si iarăşi din păcate, legislaţia şi acţiunea efectivă în combaterea aşa-numitelor „preţuri de transfer“ sunt pur şi simplu varză în România!

Nu trebuie uitată însă nici evaziunea fiscală practicată pe scară largă de capitalul autohton şi ale cărei roade din punctul de vedere al practicanţilor-beneficiari se tot acumulează în proprietăţi neimpozitate sau, cu absolut acelaşi efect, subimpozitate.

Statistica nu-i o joacă, este o ştiinţă. Ea poate greşi la sume mici. Dar la sume mari nu dă greş niciodată. Faptul că înregistrări dintr-o parte nu se corelează cu înregistrările din partea cealaltă denotă fenomene grave, indubitabile. România este un teritoriu – căci ţară cu greu o mai putem denumi – al furtului intern şi al spolierii externe. Ambele atât de mari încât aproape nu se mai poate înţelege cum România şi românii încă mai există!

http://jurnalul.ro/bani-afaceri/economia/unde-se-evapora-jumatate-din-pib-ii-640511.html

Crystal Clear spunea...

Unde sunt şi ce fac cei care sunt plătiţi să apere România ?!

Dacă şi ei au trădat , atunci
nu ne mai acuzaţi că suntem iobagi.Ce vreţi să ieşim în stradă şi să ne aparăm cu furcile ?! Ne veti aresta imediat, ca fiind "radicali" şi "terorişti".

Trebuie să ne câştigam pâinea, cea de toate zilele , altfel murim...
Şi, de fapt, asta se şi întâmplă cu poporul nostru : natalitatea scade, ne-am împrăştiat în lumea mare, suntem pe cale de extincţie.
A fost asasinat un popor , o ţară ! Urmează să ne bagaţi în război ca să dispărem complet în gropi comune.

Situaţie de care sunt responsabili cei pe care-i plătim ca să ne apere.

Riddick spunea...


Cei care ar trebui să facă ceea ce au trecut în fişa postului sunt angajaţi de cei votaţi de "iobagi". Deocamdată, aşa arată "tabloul".

http://taranulamar.blogspot.ro/2014/12/iobagi-prosti-si-umili.html

Prea adesea ne delegăm responsabilităţile, oricui...


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Papahagi, 2011: "Înainte de a fi români, am fost europeni. Și creștini. Ce altceva suntem decât un amestec rasial daco-romano-slavo-cuman? De ce ne temem, așadar, de Statele Unite ale Europei, de parcă am pierde mai mult decât am câștiga? De parcă acquis-ul comunitar nu prevalează deja asupra legislațiilor naționale. Acest proiect nu e nou; el a fost doar diluat pe parcurs. Este proiectul federalist al creștin-democraților care în anii 1940-50 au pus bazele Uniunii Europene. Un proiect abandonat la jumătate de drum: Parlament European, dar nu și guvern federal european. Monedă unică, fără guvernanță financiară unică. Spațiu comun de securitate, fără armată comună. A venit momentul să desăvârşim proiectul gândit de Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu și alți politicieni creștin-democrați după cel de-al doilea război mondial."

 

Postări populare: