Ducerea cu zăhărelul

Propaganda-lobby de demoralizare susţine că "vor creşte salariile din România în măsura în care va creşte şi productivitatea muncii", dar dacă aplici indicele salarial supraunitar (x4...x10) la munca normată, vei constata că ar trebui de fapt să fie nişte roboţi în fabricile din România, angajaţii umani fiind în imposibilitatea de a susţine acei indici.

Păi atunci cu toate aceste elemente privind costurile de producţie şi veniturile realizate complet denaturate prin metode extrem de simple, cum putem să acceptăm această intoxicare voită asupra nivelului cică scăzut al productivităţii în România, indiferent de industrie, şi al românilor ca angajaţi, care are ca scop menţinerea unor salarii la limita subzistenţei pentru români şi accentuarea exodului de forţă de muncă ieftină şi super-calificată către economiile europene care „trebuie” să prospere, pentru că aşa s-a decis la Davos, Bruxelles sau, mai demult, în Malta?

Ziarul Financiar: 

Despre productivitate şi intoxicare

Recent a fost dat publicităţii un nou raport al organismelor Uniunii Europene, care aşază din nou România şi fraţii noştri de suferinţă de la sud de Dunăre, Bulgaria, pe ultimele locuri din UE, de data aceasta în ceea ce priveşte productivitatea economiei şi a angajaţilor români.

Ca sa intrăm cu avânt în subiect, productivitatea în general este dată de utilizarea cât mai bună a resurselor economice de care dispui, adică să produci cât mai ieftin şi să vinzi cât mai scump. Dacă ai produce un cui, de exemplu, gratis, şi l-ai vinde cu 1 leu, ai avea productivitate economică infinită.

Cazul ideal, evident, în practică fiind imposibil de atins, pentru că trebuie să acoperi costurile materiei prime, echipamentelor de producţie, energia, costurile cu spaţiul de producţie, impozite şi taxe şi, mai ales, că despre asta este vorba în acest material, cu forţa de muncă.

De aici pornind, există şi noţiunea de productivitate a forţei de muncă, adică, de exemplu, ce valoare economică produce pentru o firmă fiecare angajat, fie ca este el director, sau simplu muncitor în producţie, pe o linie de montaj.

Pentru că în România, cei care dau media productivităţii nu sunt directorii, nici măcar consultanţii financiari sau bancherii, ca in Luxembourg, de exemplu, ci sunt simplii angajaţi de pe liniile de montaj, asta ca să excludem din start sectorul bugetarilor, pentru că Statul rămâne în continuare de la distanţă cel mai mare angajator din economie, dar acolo discuţia despre productivitate este mai abstractă şi depinde, în opinia mea şi de alţi factori, nu numai cei pur economici.

Revenind la valoarea economică pe care un muncitor de pe o linie de montaj al unui producător de componente in industria auto, sau un casier de la Carreffour din România o aduce unei companii, trebuie să spun că în opinia oficialilor UE, opinie acceptată fără rezerve şi de Preşedintele Traian Băsescu, România stă foarte prost.

Asta ar fi cumva ca o justificare a salariilor extrem de mici care se plătesc angajaţilor români, salarii-indicator în economie, care afectează prin multiplu de mărime, întreaga sferă a salariilor in România, pentru că ordinul de mărime se păstrează şi în sfere mai înalte.

Păi dacă un casier la Carreffour România căştigă de 11 ori mai puţin decât unul din Franţa, lucrând la acelaşi angajator, pe acelaşi post, devine normal ca şi un bancher într-o sucursală din România să câştige tot cam de 10-11 ori mai puţin decât unul dintr-o sucursală din Franţa sau Germania, care face aceeaşi muncă, lucrează cu aceeaşi tehnologie, vinde aceleaşi produse, tratează acelaşi număr de clienţi pe lună, generează chiar poate o cifră de afaceri mai mică decât colegul lui din România. Aici sunt convins că nu mă hazardez deloc, pentru că cine a fost in Franţa ştie că nu a stat niciodată la o coadă la casă la Carreffour mai lungă decât în magazinele din Bucureşti, ca urmare cred cu tărie că vânzările pe tură pe casier în Carreffour sunt mai mari valoric decât în Franţa, deşi salariul e mai mic de 11 ori. Cum e cu teoria productivităţii aici?

În modul de calcul al productivităţii pe angajat în România, mai ales că preponderent la ora actuală în economie, aşa cum reiese şi din analiza PIB, o majoritate covârşitoare a creării de valoare economică este realizată de companii cu acţionariat străin, calculul productivităţii angajaţilor români, în opinia mea, „suferă, suferă rău”.

O să încerc să vă arăt care sunt o parte din mecanismele prin care ni se „vinde” de ceva timp această intoxicare, că românii muncesc „mult dar prost”, adică nu suntem productivi în comparaţie cu nemţii, francezii care muncesc 3 ore pe zi, dar cu avânt, sau mai aproape cu cehii, polonezii sau ungurii, care lucrând în aceaşi industrii au salarii de 3-6 ori mai mari ca noi.

Să luăm cazul unui producător de componente auto, sucursală a unui jucător lider de industrie, care are o linie de asamblare, de exemplu, la Balş. Pentru stabilirea productivităţii în general trebuie comparate costurile de producţie, cu veniturile generate de vânzarea producţiei. Am să vă arăt cum se pot denatura semnificativ ambele elemente, deci şi rezultatul.

În structura costurilor pe produs putem să delimităm o serie de elemente: costuri investiţionale pentru echipamente, sediu, dotări, IT, teren (unele din ele si sub formă de chirie), apoi vin costurile variabile cu energia, materiile prime, logistică şi, desigur, forţa de muncă. La care se mai adaugă şi costul finanţării, care, desigur, pentru România este mai mare, indiferent că vrei să cumperi o maşină sau că vrei să pui pe picioare o fabrică.

Fiecare din aceste elemente are o pondere în costul produsului final.

Dacă această companie vrea să iasă cât mai puţin profitabilă în România şi să exporte cât mai mult profit către alte entităţi, pentru a plăti impozite minime aici, şi deci şi salarii minime (pentru că dacă plăteşti salarii mari, plăteşti şi impozite mari), are la îndemână o serie de mijloace.

Să începem cu finanţarea: cel mai simplu este să acceseze un credit de la firma mamă, la care să plătească o dobândă cât mai mare, dobândă agreată intern în concern.

Continuăm cu materiile prime: materiile prime care ajung pe liniile de montaj sunt de cele mai multe ori importate, tot de la o sucursală a firmei mamă, de cele mai multe ori exact din ţările alea cu productivitate superioară (Cehia, Polonia, Ungaria), evident la un preţ fixat intern, ca să „dea bine în contabilitate”.

Tot la capitolul preţuri de transfer, această practică a umflării la limita profitabilităţii a preţurilor de transfer pentru sucursalele din România, în ceea ce priveşte importul de produse finite sau materii prime de la firmele mamă, toate corporaţiile o practică, optimizare fiscala se cheama si a inceput sa ii supere chiar si pe cei mari, vezi cazul Marii Britaniei si al Frantei.

Un alt element care influenţează productivitatea angajaţilor este tehnologia utilizată în producţie, păi una este să produci ca Audi în Ingolstadt cu roboţi şi automatizat aproape integral, sau ca Dacia la Mioveni, care de abia anul trecut a luat un robot pentru tratarea anti-coroziune, după ce zeci de ani aceasta operaţiune s-a făcut manual, cu operatori. Desigur asta îţi asigură o investiţie iniţială extrem de scăzută, care înseamnă profit mai mult, dar normal că numărul de maşini produse per angajat este mai mic decât la Audi, cel puţin teoretic.

Şi chiar şi în acest caz, cu stupoare am constatat acum ceva timp că în uzina Dacia de la Mioveni se produc mai multe maşini per angajat decât într-o uzină „fanion” Audi, din Ingolstandt, unde se produc aprox. 600.000 de maşini pe an, A3, A4, Q5, A6 şi A8, cu 33.000 de angajaţi şi automatizare de cel mai înalt nivel. La Dacia Mioveni se produc peste 300.000 de maşini anual, cu mai puţin de 9.000 de angajaţi alocaţi pentru producţia de vehicule.

Cât priveşte venitul economic, cifra de afaceri din vânzarea produselor finite, în multe din cazuri şi aici au loc denaturări pe aceeşi metodă: produsele nu se vând direct din fabrică distribuitorilor independenţi sau clienţilor finali, la preţul pieţei, ci sunt vândute la preţuri de transfer impuse de firma mamă, unor alte sucursale, care apoi le revând cu adaosuri care generează productivitate ridicată în statisticile UE, angajaţilor de acolo. Pentru emiterea de hârtii şi facturi.

În această ordine de idei, companiile cu acţionariat străin decid în proporţie de 99% nivelul costurilor şi veniturilor pe care le realizează sucursalele lor din România, nu piaţa însăşi. Deci şi cifra de afaceri declarată pe angajat sau pe companie este, ca urmare, mai mică, ca urmare şi productivitatea „economiei româneşti” şi a românilor este codaşa UE….

Păi atunci cu toate aceste elemente privind costurile de producţie şi veniturile realizate complet denaturate prin metode extrem de simple, cum putem să acceptăm această intoxicare voită asupra nivelului cică scăzut al productivităţii în România, indiferent de industrie, şi al românilor ca angajaţi, care are ca scop menţinerea unor salarii la limita subzistenţei pentru români şi accentuarea exodului de forţă de muncă ieftină şi super-calificată către economiile europene care „trebuie” să prospere, pentru că aşa s-a decis la Davos, Bruxelles sau, mai demult, în Malta?

Sigur, probabil că opţiunile pentru România, ne place sau nu, sunt extrem de puţine, dată fiind politica concertată a factorilor decindenţi ce se întâlnesc în celebre staţiuni, şi printre aceste opţiuni probabil că ar putea fi, în opinia mea, cea mai extremă, utilizată cu succes şi la începuturile istoriei moderne a României….