Radu Golban: Yes-manii şi credibilitatea României în lume

ART-emis:

Imaginea României în lume este atât produsul clasei politice de la București, cât și mesajul dus de români în afara granițelor țării. Polemica politică și mediatică generată de intervenția unor state în favoarea președintelui sau privind raportul Bruxelles-ului pe MCV au constat în special în individualizarea actorilor politici în diferitele capitale ale Europei. Acuzațiile de amestec în afacerile interne ale României ori identificarea unor conflicte de interes la nivel național, au ignorat o întrebare esențială: care este de fapt imaginea României în afară. Modul și forma în care alte state sau instituțiile de la Bruxelles adesea transmit un mesaj României sunt în primul rând, indiferent de justețea acestuia, oglinda credibilității scăzute a țării în ochii partenerilor noștri. Cum răspunde astăzi clasa politică românească la astfel de provocării externe pentru a-și reabilita imaginea și credibilitatea? La nivel factologic cea mai bizară încercare de a sugera cel puțin față de Berlin cele mai bune intenții este plasarea lui Klaus Johannis și a lui Eduard Hellvig la vârful conducerii Partidului Național Liberal. Un gest politic, ancorat mai degrabă în ideologia secolului al 19-lea și marcat de dorința de a comunica marilor puteri fie o poziție de egalitate prin forme din păcate fără fond, fie prin a sugera apartenența la sfera lor de influență, este la nivelul diplomației publice echivalentul mașinii cu aburi în fizica cuantică. A te afirma cu reprezentanți ai minorității germane după o vară de invective la adresa Cancelarului Merkel este o dovadă de necunoștință totală a culturii politicii germane sau europene, crezând că sprijinul Berlinului depinde doar de modul precum noi dorim să fim priviți.

Strategia elitei politice de a inspira unei puteri străine încredere prin mecanisme strict legate de afirmare, nu este la nivelul anului 2013, fiind doar o formă anacronică de a tânji după credibilitate și mai degrabă dovada unei culturii politice aflată în timp de secole sub influența ocupației otomane. Dacă alianța național-liberalilor cu social-democrații nu avea cum să opteze pentru soluția monarhică ca expresie a mitului civilizatoriu carolin, liberalii au înlocuit așteptările salvatorii atribuite unei coroane nemțești cu nemții la conducerea partidului. Oare nici azi, după mai bine de o sută cinzecii de ani de dificultății la capitolul „forme fără fond", nu suntem în stare să depășim această situație de imobilizare și anihilare politică în care dorim să părem cu orice preț ceva ceea ce nu suntem? Ce ne-ar îndreptății să credem că am putem căpăta credibilitate doar prin aparențe? Proverbul care îndeamnă să facem ce zice popa, nu ce face popa este simptomatic și pentru clasa politică. Uităm că acest proverb nu este universal. În alte culturi portice afirmațiile de loialitate nu se rezumă la manifestări antropomorfe de apartenență la familii politice sau la imagini proiectate ci la aplicarea unor standarde instituționale riguroase. Cel mai răspândit fenomen în comunicarea unui mesaj la rândul nostru este cel al autoiluzionării naționale prin declarații înflăcărate de loialitate și acțiuni rudimentare menite să semnaleze o convingere națională. Indiferent care ar fi percepția publică în străinătate în situații de conflict acționăm monodirecțional de parcă adresantul mesajului nostru ar fi obligat să ne și creadă. Renumitul istoric german Walter Prost scrie în cartea sa „Hitlers Europa", apărută în 2011, că Germania avea mereu rețineri în ce privește autenticitate de loialitate a unor aliați ca Mussolini și Antonescu, pentru că aceștia excelau în zelul lor și erau prea obedienți. Pentru a evalua loialitatea partenerului Berlinul nu ia în calcul nici supușenia, și nici alte forme de flatare, prin asocierea politică a co-naționalilor săi.

La fel de contraproductiv este de cealaltă parte a baricadelor politice efortul conclavului a yes-manilor de la Cotroceni și în general a elitiștilor politicianişti. Și unii, și ceilalți își justifică misiunea de modernizare a țării prin alinierea necondiționată a României sub dictatul de austeritate, generator de sărăcie, infuzat de Berlin în instituțiile comunitare de la Bruxelles. Uniți prin ignoranța unui spirit și vot majoritar, își promovează peste hotare o imagina de victimă politică neînțeleasă de români. Asemenea național-liberalilor, mai nou promotori ai politicii aparențelor, își arogă și ei cele mai bune intenții pentru țară. Nici a mătura deficiențele sistemului sub preșul unei aparențe și nici a te solidariza cu idei străine împotriva propriului popor nu poate aduce credibilitate.