Priorităţile sunt bine definite, iar ieşirea din criză este doar o chestiune minoră de timp şi corelare a planurilor cincinale

Într-o ignoranţă nepăsătoare ei cred că este civilizaţie, când în realitate este o parte a sclaviei lor... Ravagii, măceluri şi uzurparea sub pretenţii false sunt numite imperiu; iar acolo unde transformă totul în deşert, ei îl numesc pace.

Tacitus

Bursa:

IEŞIREA DE PE PIAŢA INTERNĂ A BĂNCILOR STRĂINE NU VA CONDUCE DOAR LA CREŞTEREA DOBÂNZILOR
Adio, şi mulţumim pentru peşte

     Oda bucuriei se cântă în Europa de când Uniunea Europeană a primit Nobelul pentru pace. Oare cât va mai dura acest circ ieftin, în condiţiile în care pâinea este tot mai scumpă? Din păcate, "distracţia" este departe de sfârşit. Am scris ieftin? Teribilă greşeală! Este foarte scump pentru toţi europenii, iar în curând se va vedea şi mai bine nota de plată.
     Comitetul Nobel de la Oslo îşi argumentează decizia prin faptul că "Uniunea şi precursorii ei au contribuit, timp de peste şase decade, la avansul păcii şi reconcilierii, democraţiei şi drepturilor omului în Europa". Nu ştiu de ce, la citirea anunţului mi-am amintit ce scria istoricul şi senatorul roman Tacit în urmă cu peste două milenii: "Într-o ignoranţă nepăsătoare ei cred că este civilizaţie, când în realitate este o parte a sclaviei lor... Ravagii, măceluri şi uzurparea sub pretenţii false sunt numite imperiu; iar acolo unde transformă totul în deşert, ei îl numesc pace".
     Internetul a izbucnit într-un hohot gigantic de râs la aflarea veştii, iar blogurile şi grupurile de discuţii şi-au exprimat nemulţumirea pentru acordarea greşită a premiului: Nobelul pentru economie trebuia acordat Uniunii Europene. 
     La câteva minute după anunţul de la Oslo, Bruno Waterfield, cores-pondentul The Telegraph la Bruxelles, scria pe Twitter că în capitala Europei tocmai a început o "bătălie" între Barroso, van Rompuy şi Martin Schulz. Miza? Cine va ridica premiul la Oslo în numele Uniunii. Comportamentul deosebit de matur al celor mai înalţi oficiali ai UE arată că priorităţile sunt bine definite, iar ieşirea din criză este doar o chestiune minoră de timp şi corelare a planurilor cincinale.
     Nu şi pentru Elveţia. Cu câteva zile înainte de anunţul Comitetului Nobel de la Oslo, presa elveţiană scria că exerciţiile armatei din septembrie 2012 au avut ca scop testarea capacităţii de reacţie în condiţiile unei scăpări de sub control a instabilităţii din Uniunea Europeană. Poliţia militară a fost întărită cu patru noi batalioane în timp ce Ministrul Apărării declara că "nu excludem posibilitatea de a avea nevoie de armată în anii următori". 
     Se pare că elveţienii nu au uitat dictonul latin "Si vis pacem, para bellum".
     Ieftin sau scump, acest circ mas-chează o evoluţie deosebit de îngrijorătoare a sistemului bancar din Europa, ale cărei efecte se vor resimţi cu putere şi pe plan intern până la sfârşitul anului viitor.
     Analiştii de la Standard & Poor's au arătat recent că sistemul bancar din Uniunea Europeană se îndreaptă către un rating foarte aproape de cel speculativ, pe fondul reducerii treptate a sprijinului guvernamental. "Ratingurile actuale, din clasa A, reflectă o susţinere guvernamentală extraordinară", dar "guvernele şi instituţiile de reglementare lucrează pentru a tăia legătura între guverne şi calitatea creditului bancar", a declarat Markus Schmaus, de la S&P, în cadrul unei conferinţe de la Viena.
     Veţi spune că Standard & Poor's nu mai are nicio credibilitate. Într-adevăr, ratingurile agenţiei, mai ales pentru economiile dezvoltate, sunt complet rupte de realitate. Dar, în acest caz, concluziile celor de la S&P sunt susţinute de Fondul Monetar Internaţional. 
     În ultimul "Raport asupra stabilităţii financiare globale" de la FMI se arată că "retragerea treptată a băncilor europene din Europa Centrală şi de Est va genera efecte adverse pentru o perioadă semnificativă", în condiţiile în care "creşterea creditării va stagna sau va deveni negativă, mai ales în Bulgaria, Ungaria şi România". 
     Conform analiştilor de la S&P, băncile străine din Europa de Est nu îşi prelungesc expunerile faţă de regiune. Mai mult, "ieşirile de cash sunt vizibile", iar acestea conduc la "scăderea cererii de consum", după cum scrie Bloomberg.
     Datele de la S&P mai arată că "multe dintre băncile vestice cu subsidiare în Europa de Est au rate de adecvare a capitalului, măsurate ca raport între capital şi valoarea portofoliului de credite, sub 7%". 
     Acest prag de 7% a pus, probabil, pe jar majoritatea băncilor centrale din Estul Europei, în condiţiile în care raportul FMI asupra stabilităţii financiare mai precizează că "deteriorarea continuă a calităţii activelor bancare din Estul Europei reflectă scăderea capacităţii de rambursare a debitorilor", dar şi "creşterea gradului de recunoaştere a creditelor neperformante din perioada 2008 - 2009, care au fost iniţial «reînverzite»". Oare ce s-a întâmplat la FMI de a trecut instituţia la recunoaşterea aproape directă a problemelor cu care se confuntă sistemele bancare? Au obosit analiştii Fondului să justifice, la fiecare şase luni, caracterul fantezist al prognozelor anterioare? 
     Tendinţa negativă a sectorului bancar european s-a înrăutăţit tocmai înainte de trecerea la primele etape de implementare ale noului acord de adecvare a capitalului, cunoscut sub numele Basel III. Dar se pare că, atât autorităţile europene cât şi cele din Statele Unite, au găsit soluţia: "diluarea" normelor propuse de către Comitetul Basel în cadrul propriilor norme de reglementare.
     Autorităţile de reglementare din UE au înclus în normele proprii o definiţie a capitalului care nu este conformă cu cerinţele Basel III, iar alte diferenţe semnificative există în cadrul sistemelor de evaluare a riscului de credit prin intermediul ratingurilor interne ale băncilor. 
     Conform estimărilor Comitetului Basel, cele mai mari bănci la nivel global ar fi avut nevoie de capital suplimentar de circa 374 miliarde de euro, dacă cerinţele Basel III ar fi fost implementate la sfârşitul anului 2011, din care aproape 200 de miliarde de euro ar fi reprezentat necesarul de capital suplimentar al băncilor din UE.
     Autorităţile europene, în frunte cu Michel Barnier, Comisarul pentru Servicii şi Piaţa Internă, au protestat, bineînţeles, faţă de concluziile Comitetului Basel, dar acest protest nu schimbă deloc situaţia din teren: băncile europene sunt slab capitalizate, iar artificiile contabile actuale se vor dovedi extrem de costisitoare atunci când Europa se va confrunta cu un nou default suveran. 
     În cazul Statelor Unite, Comitetul Basel consideră că abordarea securitizărilor nu respectă cerinţele Basel III, dar Comitetul a uitat probabil că Federal Reserve este gata să cumpere cantităţi nelimitate din obligaţiunile ipotecare sau alte titluri financiare din portofoliile băncilor. 
     Oricât de incredibil ar părea, autorităţile europene continuă să considere că obligaţiunile de stat sunt instrumente financiare fără risc, pentru care nu trebuie capital suplimentar, ignorând total exemplul Greciei. 
     Acesta este motivul pentru care FMI scrie, în raportul asupra stabilităţii financiare globale, că "dovezile actuale sugerează că băncile îşi ajustează cerinţele de capital prin «reducerea riscului» şi nu prin «reducerea gradului de leverage»", deoarece "băncile şi-au construit capitalul reglementat prin substituirea activelor".
     O modalitate prin care funcţionează "substituirea" activelor bancare este reprezentată de tranzacţiile cu BCE: în schimbul unor titluri financiare securitizate pe baza creditelor ipotecare, Banca Centrală Europeană a oferit lichiditate băncilor comerciale, iar acestea au achiziţionat apoi obligaţiuni guvernamentale. 
     Oare cât mai poate funcţiona o astfel de schemă piramidală? Nu pentru totdeauna, desigur, dar suficient de mult pentru a goli Europa de orice urmă a resurselor productive.
     După cum arată FMI în celălalt raport semestrial din octombrie 2012, World Economic Outlook (n.a. "Perspectivele economiei globale"), relaxarea monetară promovată de băncile centrale pare să fi rămas singura soluţie anticriză, în condiţiile în care austeritatea fiscală a accelerat cercul vicios al crizei.
     Dar riscurile majore nu lipsesc nici aici. Analiştii FMI scriu că umflarea bilanţurilor băncilor centrale, prin achiziţionarea activelor bancare, înseamnă o "creştere a masei monetare şi, deci, a inflaţiei".
     Înainte ca specificarea legăturii directe dintre masa monetară şi inflaţie, într-un document al Fondului Monetar Internaţional, să ne provoace uimire, analiştii FMI ne liniştesc: băncile centrale au instrumente suficiente pentru a absorbi lichiditatea creată. 
     Afirmaţia care urmează în raport trece dincolo de liniştire, în teritoriul anesteziei totale: "mai mult, în principiu, pierderile băncilor centrale nu contează", deoarece "creditorii băncilor centrale sunt deţinătorii de monedă şi băncile care îşi depun rezervele (n.a. minime obligatorii sau excedentare) la băncile centrale", iar "niciunul dintre aceşti creditori nu poate cere să fie plătit cu bani sub altă formă".
     Şi totuşi, cum este posibil ca pierderile să nu conteze? Nu înseamnă acest lucru o invitaţie la comportament iresponsabil din partea băncilor centrale? Iar când pierderile ajung să erodeze întreg capitalul băncilor centrale, ce va urma? Noi împrumuturi ale statului pentru recapitalizare?
     FMI are, din fericire, un răspuns liniştitor: "Capitalul băncilor centrale este, în mai multe feluri, un număr arbitrar, după cum ilustrează bilanţurile mari ale băncilor centrale care intervin pe pieţele valutare".
     Arbitrar? Nu credem că poate exista altceva care să reflecte mai bine impasul în care a ajuns "civilizaţia" actuală. Iar autorităţile care jonglează cu bani creaţi din nimic şi capitaluri arbitrare îndrăznesc să acuze, cu neruşinare, capitalismul! Dacă tot am intrat pe această cale a arbitrariului economic, de ce nu este posibil ca şi datoriile populaţiei şi companiilor să fie considerate tot aşa? Răspunsurile trebuie căutate la cei care "lucrează" neobosit să ne scoată din criză.
     Pentru Estul Europei, situaţia este mult mai gravă, deoarece băncile străine din regiune vor aplica aici reducerea gradului de leverage, pentru a compensa lipsa fenomenului pe pieţele lor naţionale. Factorul politic reprezintă, bine-înţeles, un element deosebit de important, iar retragerea finanţărilor externe se va face în funcţie de calitatea de "bun european" a autorităţilor din Est. 
     "Anumite economii emergente se tem că băncile globale nu vor mai fi creatori de piaţă pentru titlurile lor de stat sau corporatiste, ceea ce va conduce la reducerea lichidităţii şi la creşterea costurilor", se mai arată în raportul FMI. În aceste condiţii, nu este de mirare că unele autorităţi sunt gata să accepte uniunea bancară fără condiţii, chiar dacă nu este foarte clar nici pentru iniţiatori ce înseamnă o astfel de uniune.
     Consens pare să existe doar asupra unui singur aspect: responsabilitatea se mută la un nivel mult mai rarefiat, populat cu tehnocraţi fără legitimitate democratică, dar posesori ai soluţiilor universale pentru criza europeană a datoriilor.
     De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, un studiu al FMI din cadrul raportului asupra stabilităţii financiare globale arată că "o pondere mare a băncilor străine în sectorul bancar intern este asociată cu o creştere economică mai redusă, atât în economiile dezvoltate cât şi în cele emergente", iar "diferenţa dintre perioada precriză şi cea de criză indică un potenţial rol destabilizator al băncilor străine în perioada de criză, ca urmare a necesităţii reducerii gradului de leverage şi a ieşirii relativ rapide de pe pieţe". 
     Oare de ce a trebuit şi încă mai trebuie să plătim un preţ aşa de mare pentru câţiva ani de creştere economică iluzorie? Aşa ne-a fost "scris"? 
     Într-una din cărţile care alcătuiesc "Ghidul autostopistului galactic" a lui Douglas Adams, delfinii au lăsat mesajul "adio, şi mulţumim pentru peşte" înainte să părăsească Pământul, care urma să fie distrus pentru a face loc unei joncţiuni prin hiperspaţiu. 
     Acum "oportunităţile" s-au dus şi, odată cu ele, se vor retrage, treptat, şi băncile străine. Oare ne vor mulţumi pentru peşte? 
     ---------
     Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie. 

CĂLIN RECHEA

     "O pondere mare a băncilor străine în sectorul bancar intern este asociată cu o creştere economică mai redusă, atât în economiile dezvoltate cât şi în cele emergente". (FMI, Raport asupra stabilităţii financiare globale, octombrie 2012)