10 septembrie 2011

Cum a ajuns un paria invitatul Europei? (Petru Bogatu)



Aşadar, dintr-un paria căruia nu-i dădea mâna niciun politician occidental, liderul administraţiei de la Tiraspol a ajuns peste noapte invitatul Europei. Încă mai ieri, el nici nu visa la aşa ceva. Astăzi însă, în mod surprinzător, porţile UE se deschid ospitalier în faţa proscrisului de altădată. Ce semnifică această schimbare de macaz?

Merkel înscrie din pasa lui Smirnov

Se pare că diplomaţia fotbalului a premierului Vlad Filat începe să dea roade. Datorită ei, Angela Merkel a marcat în poarta lui Dmitri Medvedev, oricât ar părea de paradoxal, din pasa lui Igor Smirnov. Nu-i încă o victorie, desigur, ci doar un gol. Totuşi, în urma acestei reuşite, Occidentul a preluat iniţiativa în meciul disputat cu Rusia pentru Transnistria. Sunt şanse mari ca de acum încolo cursul jocului să se schimbe esenţial.

Igor Smirnov urmează să sosească în oraşul Bad Reichenhall din Germania, unde vineri se va întreţine cu premierul moldovean Vlad Filat. Întâlnirea lor are loc în cadrul conferinţei pentru întărirea măsurilor de încredere între cele două maluri ale Nistrului. Nu trebuie să ne aşteptăm, desigur, la rezultate imediate de pe urma acestei întrevederi. Şi nici nu e cazul. Altceva contează.

Procesul de reglementare a conflictului transnistrean nu-i un taifas al prietenilor, ci o dispută a unor părţi implicate odinioară într-un conflict militar. Acesta din urmă nu s-a consumat, a fost doar îngheţat. De aceea, negocierile purtate în vederea aplanării lui, vrând-nevrând, se constituie într-un dur joc pe contre. Dacă lucrurile stăteau altfel, problema transnistreană era deja rezolvată.

Propunere imposibil de refuzat

Până acum Medvedev, confruntat cu propunerile exprese făcute de cancelarul german care i-a cerut să soluţioneze diferendul transnistrean în schimbul ridicării vizelor pentru cetăţenii ruşi, a trebuit să adopte o tactică de învăluire pentru a crea impresia de implicare sinceră în procesul de reglementare. În realitate însă, ruşii nu au făcut altceva decât să saboteze discuţiile şi să reducă încrederea între cele două maluri ale Nistrului.

Şi nici nu-i de mirare. O reglementare pe principiile Germaniei, care exclude federalizarea Republicii Moldova şi urmăreşte europenizarea regiunii separatiste, ar elimina orice influenţă a Kremlinului în zonă. Iată de ce ruşii şi-au dorit să-l înlocuiască la Tiraspol pe actualul lider separatist cu o figură mai docilă, de genul lui Kaminski, de exemplu. Noua marionetă ar fi executat întocmai ordinele lui Putin şi ar fi promovat planul Moscovei de demolare a statului unitar şi de menţinere a Chişinăului în sfera de influenţă a Rusiei.

Nici Smirnov nu-i uşă de biserică. El reprezintă tabăra intransigentă de la Tiraspol care nu-i de acord să negocieze nimic altceva decât independenţa autoproclamatei republici nistrene. Anume acest radicalism implacabil l-a făcut indezirabil la Moscova. Medvedev şi Putin vor să se debaraseze de el cât mai curând posibil. În aceste condiţii, reînnoirea mandatului său în viitoarele alegeri prezidenţiale din regiunea separatistă este sub semnul întrebării.

Salvarea a venit de unde nu se aştepta deloc. Occidentul a profitat de faptul că liderul separatist a ajuns la strâmtoare şi a căutat să-l convingă, mai întâi prin Vlad Filat, iar mai apoi prin emisari internaţionali trimişi la Tiraspol, să joace pe propria-i răspundere, dar pe terenul UE, în ping-pongul pentru Transnistria. Propunerea este imposibil de refuzat, întrucât îi oferă o şansă nesperată să rămână la putere.

Unde mai pui că lui Smirnov, se pare, i se oferă garanţii personale şi protecţia proprietăţilor. Speculaţiile din unele mijloace media cum că prin această vizită Occidentul îi întinde o cursă liderului separatist pentru a-l aresta sunt baliverne ordinare. Dacă Moscova ar fi vrut să-l bage la puşcărie sau să-l lichideze chiar, ar fi putut s-o facă fără probleme fără sprijin occidental. Ca să nu mai spun că arestarea lui Smirnov în Europa ar inflama spiritele naţionaliste în Rusia şi cele extremiste din Transnistria, punând pe butuci procesul de reglementare transnistreană. Medvedev şi Putin nu au nevoie de aşa ceva înainte de alegerile prezidenţiale din ţara lor.

Smirnov, mai convenabil decât Kaminski

Este adevărat că în aceste împrejurări Smirnov se vede silit să facă nişte concesii. Dar tot atât de adevărat este faptul că şi Occidentul va trebui să cedeze ceva. Să accepte, de exemplu, să discute pretenţia liderului separatist de a legitima independenţa regiunii transnistrene şi de a o desprinde definitiv de Republica Moldova. Asta nu înseamnă deloc, desigur, că doleanţele lui vor fi şi acceptate. Cert însă este faptul că în noile circumstanţe se creează premise şi pentru abordări noi în procesul de reglementare transnistreană, altele decât cea îmbrăţişată de la 1992 încoace care nu duce nicăieri şi împinge negocierile într-un impas insurmontabil.

Astfel, cu voie sau fără voie, Smirnov a ridicat mingea la fileu Occidentului care acum are un atu serios în discuţiile purtate cu Moscova. Pentru prima dată problema transnistreană va fi negociată la cel mai înalt nivel nu în Rusia sau Ucraina, ci în Europa sub auspiciile occidentale. Şi tot pentru prima dată liderul transnistrean este dependent într-un fel de UE şi SUA, întrucât fără ele riscă să fie măturat de Moscova din viaţa politică.

Toate acestea permit Chişinăului, Statelor Unite şi Uniunii Europene să puncteze în poarta Kremlinului în jocul pentru Transnistria. Veteranul Smirnov, fără doar şi poate, continuă să joace în echipa adversă. El însă este astăzi un jucător mai accesibil şi, s-o spunem pe şleau, mai convenabil decât mai tinerele marionete ale Kremlinului din regiunea secesionistă.

http://bogatu.voceabasarabiei.net/?p=1706

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Andrei Cornea, 2011: "Dacă statele rămân suverane, ele vor continua să facă ceea ce cred şi ceea ce consideră că le este de folos, în pofida intereselor comune. Rezultă că trebuie mers înainte – mai repede sau mai încet – spre un sistem federal sau măcar confederal, cu un guvern central dotat cu puteri mari în domeniul economiei, apărării şi externelor, cu un parlament bicameral după modelul american şi cu guverne ale statelor responsabile numai pentru afacerile interne, justiţie, educaţie, cultură, eventual sănătate şi muncă. Căci atunci când vorbim despre pierderea suveranităţii naţionale, despre cine anume vorbim în fapt ca fiind „perdanţii“? Despre plătitorii obişnuiţi de impozite, cu rate la bănci, cu salarii ameninţate ba de tăieri, ba de inflaţie? Despre pensionarii cu pensiile în pericol? Despre beneficiarii sistemelor de asigurări ce acumulează datorii peste datorii? Despre şomeri? Nu, ci vorbim despre elitele politice europene din cele 27 de state. Ele sunt acelea care şi-ar pierde suveranitatea – mai ales aceea de a cheltui nestăvilit şi de a face promisiuni imposibil de ţinut. Vor trebui să se consoleze mulţi parlamentari naţionali cu un rol mai modest (dar deloc neglijabil). Dintre miniştrii şi funcţionarii guvernamentali, unii, precum cei de la externe sau de la armată, vor trebui să dispară pur şi simplu."

 

Postări populare: