Ce are România de împărţit cu Rusia după aderarea la NATO (România liberă)

Cristian Câmpeanu sintetizează în România liberă principalele 4 puncte de politică externă ale României care nu convin Moscovei:

1. Moldova

Îndepărtarea de la putere a lui Voronin şi a comuniştilor a fost privită la Moscova ca o înfrângere a Rusiei şi o victorie relativă a Bucureştiului, o perspectivă întărită de formarea Alianţei pentru Integrare Europeană şi angajamentul noilor autorităţi de reorienta Moldova spre Europa, ceea ce coincide cu unul dintre obiectivele de politică externă ale României. Potrivit analistului Vladimir Socor, Rusia are patru obiective în Moldova: reorientarea de pe actuala direcţie europeană, acceptarea de facto de către Chişinău a prezenţei militare ruse pe teritoriul moldovean, acceptarea precondiţiilor ruseşti pentru soluţionarea conflictului transnistrean, eliminarea din guvern a elementelor pro-româneşti. În acest scop, Moscova susţine formarea unei coaliţii între comuniştii lui Voronin şi democraţii lui Marian Lupu în vederea alegerilor parlamentare din luna noiembrie (în condiţiile în care Voronin nu mai are dreptul să candideze), ce vor urma referendumului de la 5 septembrie. România va încerca să zădărnicească planurile Moscovei şi să asigure victoria unei coaliţii fără comunişti care să asigure continuarea actualului curs. Din acest punct de vedere, între România şi Rusia va avea loc o confruntare în următoarea perioadă - inclusiv la nivelul serviciilor secrete - pentru promovarea propriilor obiective.

2. Scutul antirachetă şi bazele americane

Moscova a primit cu răceală aderarea României la NATO în 2004 şi cu ostilitate semnarea, un an mai târziu, a acordului româno-american privind instalarea bazelor militare americane pe teritoriul românesc. Deşi acestea sunt prea mici ca să reprezinte o ameninţare militară la adresa Rusiei, Moscova vede în prezenţa lor în apropierea sferei sale de influenţă drept o provocare. O provocare şi mai mare şi o sporire a securităţii României pe seama Rusiei sunt considerate găzduirea de către România a elementelor scutului american anti-rachetă. În 1999, avioanele militare ruseşti au încercat să forţeze trecerea prin spaţiul aerian românesc pentru a ajunge în Kosovo, dar au fost întoarse din drum de preşedintele Constantinescu. Astăzi, o asemenea tentativă nici măcar nu mai poate fi concepută.

3. Marea Neagră, lac rusesc

Victoria lui Viktor Ianukovici în Ucraina şi prelungirea până în 2042 a staţionării flotei ruse a Mării Negre la Sevastopol au consolidat dominaţia rusă în regiune. România a susţinut integrarea euroatlantică a Ucrainei sub regimullui Viktor Iuşcenko, în pofida faptului că relaţiile cu Ucraina erau chiar mai dificile decât cele cu Rusia, după cum afirmă surse din serviciile de informaţii. Bucureştiul continuă însă să susţină regimul prooccidental din Georgia, singura piesă din puzzle care împiedică dominaţia totală a Rusiei în Marea Neagră. România întreţine relaţii apropiate şi cu Azerbaidjanul, cealaltă ţară din Caucaz care asigură culoarul Occidentului spre Marea Caspică şi Asia Centrală, în vreme ce Moscova este interesată să închidă acest culoar.

4. Nabucco

România a rămas cea mai constantă şi fidelă susţinătoare a proiectului gazoductului european Nabucco, singura rută alternativă la gazoductele ruseşti. Bucureştiul a rezistat cântecelor de sirenă ale Moscovei în privinţa participării la proiectul rusesc concurent South Stream şi construieşte un terminal de Gaz Natural Lichefiat (LNG) la Constanţa cu sprijin american şi semnat cu Azerbaidjanul un acord pentru alimentarea acestuia cu gaz, acţiuni menite să diversifice aprovizionarea cu gaz şi spargerea monopolului rusesc.
Acestea sunt patru zone în care interesele române şi ruse au intrat constant în conflict în ultima perioadă şi există şanse minime să devină convergente în viitorul apropiat. Cu toate acestea, rămâne o întrebare: de ce s-au enervat ruşii atât de rău încât să pună în scenă spectacolul „flagrantului‘‘ şi „arestării‘‘ lui Gabriel Grecu?