România după 20 de ani: radiografie şi diagnostic

Interviu cu Tom Gallagher în revista "22"

Fiind un observator de lungă durată al politicii româneşti, care credeţi că este semnificaţia alegerilor de acum?
Până la protestele de la Timişoara împotriva alianţei dintre partidele istorice şi foştii comunişti, părea că cea mai mare parte a populaţiei ar fi renunţat la dorinţa de a avea un cuvânt real de spus în ceea ce priveşte viitoarea traiectorie politică a ţării. Cei care deţin controlul unor sectoare cheie ale economiei şi ale industriei de comunicare vor să influenţeze complet gândirea politică a oamenilor. Tacticile acestor uriaşe porţiuni din media controlate de moguli nu diferă prea mult de cele ale comuniştilor, care erau foarte aproape de a exercita un cvasicontrol în alegerile din 1946. Limbajul folosit pentru a-l descrie pe Băsescu cu greu poate fi distins de cel utilizat pentru a-l demoniza pe Iuliu Maniu, cu o jumătate de secol în urmă. Scopul este acela de a-i arunca pe oamenii obişnuiţi, predispuşi la manipulare, complet în braţele PSD.
 Într-un interviu recent, profesorul Dennis Deletant observa că aceste campanii întreprinse împotriva intelectualilor lui Băsescu sunt foarte asemănătoare cu campaniile Securităţii din anii ‘80 împotriva disidenţei din exil. Acelaşi limbaj murdar, aceleaşi sintagme. E trist şi condamnabil.

Este trist să observ că un număr de intelectuali proeminenţi au devenit astăzi agenţi de recrutare electorală pentru Mircea Geoană, întărind mesajul acestuia şi al lui Iliescu că personalitatea lui Băsescu îl face nedemn să fie preşedinte. Poate că aceşti intelectuali vor fi folosiţi să creioneze o doctrină conformă acestei ere plutocratice, în care progresul va fi perceput ca lăsându-i pe cei puternici economic să modeleze traiectoria ţării pentru multă vreme de acum încolo.

Oricine câştigă scrutinul din 6 decembrie va trebui să se confrunte cu o situaţie instabilă. În ciuda a ceea ce spun detractorii săi, Băsescu nu a dus politica în stradă. Dar dacă, pe fondul unei recesiuni dure, oamenii disperaţi vor lua cu asalt străzile cerând dreptate şi justiţie, îmi este teamă de răspunsul pe care îl va da Geoană ca preşedinte. Se cunoaşte cariera sa, iar background-ul său sugerează că este foarte probabil să folosească puterea statului pentru a restaura ordinea, urmând întocmai modelul lui Ion Iliescu în 1990-1991.

Cum apreciaţi evoluţia mass-media din România în cei 20 de ani scurşi de la colapsul regimului comunist? Cum s-a ajuns de la ziarele în milioane de exemplare cu o enormă credibilitate în 1990-1991, la publicaţii de câteva mii de exemplare, nici acelea vândute, şi o credibilitate foarte scăzută a breslei jurnaliştilor?
Personalitatea unora dintre figurile cheie care au iniţiat aceste publicaţii independente după 1989 nu poate fi trecută cu vederea. Erau personaje energice şi ambiţioase, entuziasmate de schimbarea de regim politic, dar fără a fi condiţionate de o anumită filosofie politică şi morală clară. Erau fascinaţi de lumea politicului, dar erau mult prea anarhici şi indisciplinaţi pentru a fi potriviţi pentru asumarea unor roluri politice convenţionale. În anumite momente, deşi arătau tupeu şi curaj, erau în egală măsură oportunişti şi egoişti şi departe de a fi imuni la ispitele bunăstării şi puterii. Treptat, interesele materiale au câştigat, ei reuşind să acumuleze averi personale prin încheierea de parteneriate cu speculanţii economici şi să o ducă bine pe fondul unei tranziţii haotice spre capitalismul plutocratic. Sigur, atunci când Adrian Năstase a accelerat privatizarea unor holding-uri strategice controlate de stat, linia lor editorială a început să se schimbe.

Au fost create alianţe tactice cu figuri cheie ale vechii gărzi şi care au prosperat în noul climat economic sau cu personaje din afara universului PSD, care au aderat întru totul la reţeta lor de acumulare a prosperităţii şi puterii. Favoruri şi beneficii mutuale au fost tranzacţionate. Şantajul era o armă în arsenalul proprietarilor de media, care urmăreau să nu fie deranjaţi de lege şi să se bucure de favorurile celor puternici.

A fost probabil un şoc atunci când Traian Băsescu a demonstrat, în 2005, că era serios în demersul de a promova o reformă autentică a justiţiei, respingând versiunea cosmetizată. Într-un an de zile, patronii de ziare şi jurnaliştii care se mândreau ca fiind anticomunişti au pactizat cu rivalii de la publicaţiile postcomuniste. Obiectivul lor comun devenise acela de a deraia tânăra reformă a justiţiei şi chiar de a se asigura că forţele politice angajate să respecte supremaţia elitelor economice şi politice interdependente (precum şi abilitatea lor de a sifona prosperitatea statului în propriul beneficiu) vor rămâne necontestate.

Băsescu a fost expus ca un deviaţionist la fel de periculos pe cât devenise Leon Troţki pentru facţiunea din jurul lui Stalin, care preluase controlul Uniunii Sovietice la jumătatea anilor ‘20. Nicio crimă nu era prea scandaloasă pentru a fi pusă în cârca acestui renegat al oligarhiei transpartinice. Asasinarea sistematică a personajului a depăşit în virulenţă ceea ce s-a văzut în tehnologia media din Rusia anilor ‘90. Şi asta pentru că, odată deveniţi membri în NATO şi UE, a devenit din ce în ce mai greu pentru reformişti să fie măturaţi complet de la putere.

În loc de măsuri speciale şi accidente, verdictul oamenilor va fi cel care va decide, în ultimă instanţă, soarta preşedintelui Băsescu. Asta înseamnă că reputaţia sa trebuie să fie complet ruinată în mintea foştilor săi susţinători. Foştii aliaţi care au devenit oameni de afaceri şi proprietari ai unor ziare citite din ce în ce mai puţin au preluat conducerea acestei campanii de „demonizare“.

Ei sunt aliaţi cu reprezentanţi de marcă ai societăţii civile şi chiar ai presei de satiră politică, odinioară un inamic de temut al neocomunismului, până să fie absorbită de modul de viaţă al noilor îmbogăţiţi.

Chiar dacă Băsescu ar fi îndepărtat, şantajul, vendetele personale şi jurnalismul murdar / obscen vor rămâne în ADN-ul acestor editori şi jurnalişti de frunte. Publicaţiile lor efemere vor continua să beneficieze de contracte de publicitate plătite de stat, deşi îşi vor pierde răbdarea faţă de consensul caracteristic oligarhiei transpartinice.

Este foarte posibil, atunci când ne imaginăm o elită post-Băsescu, ca aceasta să fie zdruncinată de rivalităţi a căror miză va fi bunăstarea şi poziţiile de putere şi care vor fi denunţate de baronii media beligeranţi. Această formă de război intestin din interiorul elitei politico-mediatice va fi alimentată de un sentiment de încredere că nu există pe termen lung o alternativă faţă de conducerea oligarhică a României. Baronii media vor urmări proclamarea unei noi ordini, în care oamenii care au reuşit să acumuleze averi personale uriaşe şi influenţă politică vor fi percepuţi ca fiind interpreţii de drept ai voinţei naţionale. Evenimentele din ultimele săptămâni ale anului 2009 vor oferi suficiente indicii cu privire la măsura în care această negare agresivă a democraţiei poate reuşi.

Este corect să vorbim de partide de dreapta şi partide de stânga în România? Cum apreciaţi evoluţia partidelor politice în ultimii 20 de ani?
Cele mai multe partide nu au un element ferm de ancorare ideologică, cu excepţia PD-L, care a încercat să se îndrepte spre o poziţie coerentă de centru-dreapta, dar care are încă un drum lung de parcurs în această direcţie. PSD este un partid dominat de oameni de afaceri care s-au îmbogăţit prin intermediul unor tranzacţii de succes cu statul. PNL este un partid care nu s-a arătat dornic, nici sub prezentul lider, nici sub predecesorul lui, să promoveze o componentă antreprenorială privată viguroasă, independentă de manipulările forţelor postcomuniste. Nu este, pe de altă parte, prea entuziast în promovarea unui liberalism social, bazat pe consolidarea drepturilor individuale, aşa cum se poate vedea din modul în care i-a atacat pe oponenţii săi intelectuali din presă şi din societatea civilă. UDMR, departe de a fi un partid naţionalist, este un consorţiu al magnaţilor maghiari care s-au ocupat cu crearea unui fief în anumite părţi ale Transilvaniei, plecând de la concepte de guvernare balcanice.

Paradigma stânga-dreapta nu se aplică în România din cauza absenţei unei economii independente. Cele mai mari averi private sunt ale celor care s-au îmbogăţit exploatând legăturile pe care le aveau cu statul pre- şi post-1989. Scopul lor este un sistem politic compus din facţiuni, nu partide adevărate, legate între ele de interesele acestor boieri ai secolului XXI. PD-L are ceva mai puţini boieri, dar cel puţin există semne că ar exista dorinţa de a crea un partid modern, bazat pe filosofia de a încerca să guvernezi în numele intereselor unui număr mare de cetăţeni obişnuiţi.

Aţi avut nenumărate contacte cu politicienii şi oficialii români. Acum iese la iveală o nouă generaţie. Cum vi se par criteriile de selecţie utilizate de partide pentru a promova tineri politicieni? Sunt mai performanţi tinerii politicieni decât predecesorii lor?
O mare parte a lumii politice din România pare a fi o gerontocraţie. Aceleaşi facţiuni au dominat majoritatea partidelor de mai multe decenii. Mult prea frecvent, oamenii tineri dobândesc un rol proeminent în politică doar pentru că sunt o rudă sau un protejat al unei personalităţi puternice. Toate partidele au dat dovadă de nepotism în ultimul timp. Tinerii politicieni şi într-adevăr unii dintre bine cunoscuţii lor adversari din societatea civilă par a fi tipuri oportuniste şi servile, fără viziune politică sau dorinţa de angajament în introducerea oricăror reforme. Unul dintre motive este acela că ei nu au contact cu restul societăţii, dat fiind că au fost angajaţi în lumea artificială a politicii din adolescenţă, ca susţinători loiali ai oricărui şef pe care l-au servit. Tinerii, într-adevăr, de calitate, în termeni de idei şi deprinderi practice, nu văd niciun viitor pentru ei înşişi în lumea superficială a politicii româneşti. Deşi există una sau două excepţii, este greu de crezut că se va schimba ceva în acest sens, în viitorul apropiat.

Cum vi se pare că a evoluat societatea civilă din România în ultimii 20 de ani? Îmi amintesc cu nostalgie de vremurile în care Alianţa Civică organiza mitinguri la care participau zeci de mii, poate chiar o sută de mii de oameni.

Societatea civilă include numeroşi eroi necunoscuţi care au lucrat în linişte pentru a-i mobiliza pe cetăţenii de la baza piramidei sociale pentru a-i determina să obţină dreptate din partea statului şi respect de la ceilalţi cetăţeni. Unul dintre ei a remarcat odată că societatea civilă va eşua întotdeauna să-şi împlinească potenţialul, atâta timp cât va neglija dezvoltarea propriei sale clase de mijloc. Lumea civică a cunoscut un număr vast de organizaţii, care, la nivel local, duceau o existenţă precară, care nu egala întotdeauna dezideratul unor misiuni eroice. Toate acestea au făcut ca opinia publică să devină reticentă faţă de pilonul civic al noilor democraţii. Dar mobilizarea de masă din spatele mişcărilor civice, care devenise într-adevăr o trăsătură a perioadei de început a postcomunismului românesc, s-a disipat pe fondul personalităţilor şi liderilor care au ales să transforme iniţiativele civice în vehicule pentru împlinirea unor ambiţii personale. Ei au devenit, asemeni bulibaşilor care patronau reţele de oameni, dependenţi de bunăvoinţa şi acceptul lor.

UE a încurajat acest mare pas înapoi, lucrând exclusiv prin câteva ONG-uri conduse de personalităţi care, din exterior, corespundeau profilului unor analişti politici occidentali, dar care, pe fond, îşi menţineau trăsăturile profund balcanice. Începând cu 1998, Fundaţia pentru o Societate Deschisă a devenit din ce în ce mai supusă şi dominată de patronat. Deci, mogulii care au devenit principalii beneficiari ai tranziţiei nu au mai avut nevoie să-şi folosească energia necesară distrugerii lui Băsescu, în scopul de a îmblânzi figuri proeminente ale societăţii civile.

Asemeni lui Iliescu şi Constantinescu, şefii ONG-urilor erau pregătiţi să îşi pună în pericol propriile proiecte pentru a-şi promova carierele personale. Traseul acestor ONG-uri – Academia Caţavencu, Alianţa Civică, Pro Democraţia şi Freedom House România – are rezultate identice. Fiecare a fost capturată de sistem, pe fondul unor conduceri inamovibile, care au optat pentru tranzacţii cu noii brokeri ai puterii politice în schimbul unor avantaje personale sau de grup.

Mult prea multe ONG-uri sunt gata să legitimeze ordinea politică, indiferent de cât de nereprezentativă şi de nedreaptă ar fi devenit. Prea multe dintre acestea repetă atacurile împotriva lui Băsescu prin intermediul presei captive, deşi obiectivele lui ar putea fi mult mai apropiate de cele enunţate pe paginile lor de web decât cele ale unui Geoană sau Hrebenciuc.

Băsescu se descalifică în ochii personalităţilor civice care „împodobesc“ presa şi studiourile TV, pentru că nu le poate oferi un patronaj material, iar drumul reformei propus de el este mult prea greu pentru o generaţie formată din oameni aflaţi la vârsta a doua şi care râvnesc la o existenţă confortabilă. Astfel, postcomuniştii care au creat falşii revoluţionari din 1989 au ajutat totodată la apariţia acestor false simboluri civice.

Se tot vorbeşte despre modernizarea României, despre reforme serioase pe care ar trebui să le facem. Privind din afară şi observând de câteva decenii toate evoluţiile din România, care ar trebui să fie priorităţile de reformă ale viitorului preşedinte şi guvern?

Există atât de multe lucruri care au fost neglijate în România în ultimele două decenii, începând cu infrastructura atât de necesară pentru ca ţara să garanteze că este în măsură să se autosusţină şi că pământul este valorificat la maximum. Cu siguranţă însă, putem identifica un număr de priorităţi care sunt cele mai evidente. Este imperios necesară instituirea domniei legii conform căreia politicienii să fie traşi la răspundere în faţa unor instanţe judecătoreşti imparţiale, la fel ca toţi ceilalţi cetăţeni. După era Rodica Stănoiu, au fost înregistrate progrese în acest domeniu vital în perioada 2005-2007, dar ultimii 2 ani au însemnat o distrugere a acelui progres, iar fără o curăţare a sistemului de justiţie şi o raţionalizare a legilor, progresul economic nu este posibil. Oamenii de afaceri străini sau cei locali demni de încredere pur şi simplu nu vor fi dispuşi să facă investiţii la scară largă aici, până când instanţele judecătoreşti nu vor înceta să acţioneze, precum Crucea Roşie, pentru diferite ramuri ale oligarhiei.

Dacă politicienii care au abuzat de poziţiile lor vor fi, în cele din urmă, forţaţi să răspundă în faţa unei instanţe de drept, atunci cred că acest lucru îi va încuraja pe cetăţenii însufleţiţi de spirit civic să intre în politică în număr mult mai mare decât au făcut-o până acum. Ţara strigă după legislatori orientaţi spre serviciul public şi cu o mentalitate pragmatică orientată spre soluţionarea problemelor. Dacă iniţiativa se va schimba treptat spre astfel de oameni, natura Constituţiei va deveni de o importanţă secundară. Dar o nouă Constituţie este necesară şi trebuie să fie una care încearcă să preîntâmpine riscul de cezarism (care, până acum, a existat doar sub Iliescu), precum şi riscul ca parlamentul să acţioneze, în primul rând, în apărarea unor grupuri exclusive de putere politică şi economică intangibile. Într-o măsură fără precedent în altă parte în Europa modernă, parlamentul român este în grevă de ani de zile. A refuzat să-şi exercite funcţia de bază, dar este dornic de a uzurpa prerogativele sistemului de justiţie, în cazul în care acesta pare a fi şovăitor în apărarea intereselor celor din fruntea societăţii.

Atâta timp cât este în interesul forţelor care domină parlamentul să menţină un sistem bizantin, ineficient şi adesea foarte nedrept de administraţie, este greu de crezut că se va realiza vreo reînnoire semnificativă. În loc de progrese la nivel naţional, în zone în care ţara dispune de un potenţial real, vor fi protejate interesele exclusiviste de grup. Acest tip de dominaţie oligarhică a condus la un exod periculos al creierelor, care, dacă va mai continua mai mult de încă o generaţie, ar determina transformarea României într-o ţară neviabilă. Astfel, eşecurile instituţionale, care s-au intensificat odată cu apropierea, teoretică, a ţării de Europa, reprezintă o ameninţare pentru supravieţuire la nivel naţional. Situaţia apare dramatică pentru oricine a observat viaţa politică a ţării timp de mai multe decenii. Scopul urmărit trebuie să fie acela de a realiza reformele structurale necesare pentru a încuraja oamenii cei mai capabili să stea acasă şi pentru a permite românilor din toate mediile de a renunţa la pasivitate şi de a juca un rol activ în sprijinirea persoanelor angajate, pentru a recupera cei 20 de ani de greşeli la nivel înalt şi de excese.

4 decembrie 2009
 
traducere din limba engleză de OCTAVIAN MANEA

Interviu realizat de ARMAND GOŞU