România rămâne ciuca, în UE

Este foarte probabilă lipsa unui partid eurosceptic românesc în parlamentul european şi după alegerile europarlamentare din luna mai a.c., după cum s-ar putea ca partidul eurofederalist ALDE, prin PnL, să fie suprareprezentat în România, la fel ca în 2009 (50% peste media ALDE la nivelul UE), dintr-un tembelism cu originile în anii '90. PP-DD ar putea fi excepţia, dar dacă va adera la vreun grup al eurocartelului (până acum au fost zvonuri cu PPE şi cu ALDE), iese din discuţie. România ar rămâne astfel "singurul elev cretin din clasa de 28", neavând reprezentanţi ai intereselor naţionale în parlamentul european.

Vocea Rusiei:

În România euroscepticismul rămâne periferic

Încă din primăvara anului trecut devenise limpede pentru întreaga planetă că euroscepticismul nu mai era doar un curent subteran, ci un fenomen popular la scara întregului vechi continent. Un raport al Consiliului European pentru Relaţii Externe releva în mai, 2013, că încrederea cetăţenilor europeni în megastructura de la Bruxelles se prăbuşise catastrofic.

Miturile Europei unite, prospere şi liniştite, lăsau locul imaginii unui împărat gol. Românii, perfect conştienţi de acest adevăr, au continuat să-şi privească soarta cu resemnare.

Era de aşteptat ca şi românii să îşi dea seama că proiectele îmbrăcate în drapelul albastru înstelat erau destinate preponderent celor „mai egali între egali”, adică marilor puteri care au dovedit că Uniunea era, de fapt, un grup de interese în care statele membre erau tratate după criterii străine de principiile fondatoare, egalitariste. Spre cinstea lor, românii au dovedit, printr-un sondaj efectuat între 16-25 aprilie 2013 sub genericul „Român în Europa", că înţeleseseră ce era, de fapt, Uniunea Europeană. Aproape 60 la sută dintre ei considerau că aceasta le-a schimbat vieţile, dar nu în bine. Peste jumătate dintre cei ce au răspuns sondajului au recunoscut că nu ştiau care sunt instituţiile europene şi ce rol au ele. Dar aproape toţi au arătat cu claritate că ştiu care sunt problemele create de aderare, începând cu pierderea locurilor de muncă.

România a intrat în UE pe baza unei ofensive duse cu obstinaţie de forţe politice care au considerat şi încă mai cred că aceasta, împreună cu NATO, reprezintă justificarea şi dovada supremă a integrării ţării în lumea civilizată, democratică. În scopul aderării s-au depăşit adesea limitele firescului, atât în cursul procesului de negociere, apoi în 2003, la o ratificare discutabilă, cât şi ulterior, când Bucureştiul a acceptat mustrări demne de un elev incapabil, mereu cu temele nefăcute într-o clasă în care a fost aşezat de la început în ultima bancă. României i s-a impus un umilitor Mecanism de Verificare şi Control, ca o dovadă supremă că nu era întrutotul pregătită de aderare în momentul semnării acesteia. Admonestările de tot felul, ba chiar şi ameninţările directe, amestecul brutal în afacerile interne ale ţării au curs mereu de la Bruxelles spre o ţară considerată de mâna a doua. Şi, cu toate acestea, nu s-a cristalizat niciodată în România un partid eurosceptic, o formulă politică aptă să exprime coerent şi organizat resentimentele populaţiei faţă de ceea ce aceasta vede ca pe un nou imperiu ale cărui directive îi distrug economia naţională, îi impun un nivel de trai scăzut prin măsuri de austeritate dure, îi dictează până şi eliminarea unor tradiţii naţionale cum ar fi maniera de sacrificare a porcilor în pragul sărbătorilor de iarnă.

Două sunt motivele principale pentru care în România nu există şi nici nu va exista vreun partid eurosceptic. Mai întâi, un popor care se ghidează adesea după proverbul „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie” va refuza să-şi pericliteze libertatea de a călători şi lucra în spaţiul UE, acolo unde se află deja milioane de imigranţi români. Politicienii de la Bucureşti ştiu foarte bine că românii sunt capabili să îndure mari umilinţe pentru a supravieţui, fie şi în condiţii vitrege. Au făcut-o sub Ceauşescu, o vor face în continuare. Nu există acum şi nu va exista în viitorul previzibil masa critică de cetăţeni necesară cristalizării unei formaţiuni politice cu o platformă eurosceptică, deşi în România partidele apar cu uşurinţă, atunci când anumite interese o cer. În România, un stat minat profund de corupţie, politica înseamnă mai ales alibiul pentru îmbogăţire, platforma de putere de pe care o elită filtrată de evenimentele dubioase ale ultimelor două decenii dirijează cu cinism destinele unei ţări cantonate în criză şi în ideea că salvarea trebuie să vină din exterior, adică tocmai dinspre structuri gen UE. Tocmai felul în care se face politică în România, unde ideologiile sunt doar mesaje de tip electoral, apartenenţa partinică se schimbă cu o uluitoare uşurinţă, legea e întotdeauna interpretabilă şi aplicabilă conjunctural, iar liderii politici evoluează invariabil la marginea codului penal, e al doilea motiv pentru care euroscepticismul, altfel o reacţie normală la o stare de fapt indiscutabil negativă, nu va depăşi aici pragul unor dezbateri mai mult sau mai puţin academice, ori al unor răbufniri naţionaliste benigne. Eurosceptică la nivelul percepţiei publice, România va continua mereu să sprijine oficial Uniunea Europeană, noul imperiu în faţa căruia capul ei plecat va îndura orice umilinţă, pentru a supravieţui la nivelul unei clase politice de cea mai slabă calitate şi al cetăţenilor ei aflaţi încă în căutarea unei vieţi mai bune.