03 august 2010

Andreea Pora ("22"): Clasa politică rezistă la deochi


La fiecare sondaj comandat de Vântu, PSD sau PNL, sticlele de şampanie bubuie victorioase pe ecranele mogulilor. Aparent, ar fi motive. Campania furibundă de demonizare a guvernului, cuplată cu incoerenţa şi frunzele pleoştite sub dogoarea incompetenţei şi clientelismului acestuia, şi-a atins ţinta. PDL a căzut la 12-14%, în timp ce PSD se apropie de un 40%, iar PNL stagnează la 21%. Sunt scoruri la care social-democraţii nici nu îndrăzneau să ridice ochii acum câteva luni, când scandalul Voicu & Reţeaua arăta lumii putregaiul învăluit în haloul violet. Iată ce poate face pentru opoziţie o guvernare proastă!

Cu toate astea, sondajele ar trebui să dea ceva mai mult de gândit minţilor prea înfierbântate de bucuria prăbuşirii PDL. E drept, 50,6% dintre români vor demiterea guvernului, dar doar o treime dintre aceştia optează pentru opoziţie, în diferite formule. Numai 18% doresc un Cabinet condus de PSD, 10,2% unul condus de PNL şi 2,9% de o combinaţie între cele două partide. Iată ceva ce mogulii şi ciracii televizaţi nu spun! Neplăcut, nu-i aşa? Mai ales când sondajul este comandat de însuşi marele Nistorescu. Cifrele referitoare la alegerile parlamentare arată că, de fapt, 60,7% dintre români nu optează pentru niciunul dintre partidele existente. Premierul şi preşedintele sunt primii loviţi de „neîncredere“, dar liderii Ponta şi Antonescu ţin şi ei aproape cu procente ce sar de 50%. Cam aşa arată apetitul românilor pentru actuala clasă politică, pentru partidele îmbătrânite în rele şi tinerele ei speranţe cu veleităţi de alternativă.

Situaţia ar trebui să oprească şuvoiul de şampanie undeva la gura sticlei. Decredibilizarea întregii clase politice, despre care se discută fie cu spume la gură, fie cu indiferenţă autosuficientă, este o realitate măsurabilă, chiar cu instrumentele adversarilor.

La fel este şi nevoia unei reale alternative, imposibil de găsit în actuala configuraţie - doar 28,2% au încredere în capacitatea de guvernare a partidelor din opoziţie. Ce-i de făcut? Teoretic, ţinând cont şi de experienţa altor ţări din Estul Europei, apariţia unor partide şi guverne noi de centru-dreapta. În 2007, Partidul Liberal Civic polonez a câştigat postul de premier, iar acum pe cel de preşedinte. În Slovacia, a apărut un partid liberal nou, care s-a aliat cu formaţiunea maghiaro-slovacă şi creştin-democraţii pentru a da guvernul şi prima femeie-premier. Anul trecut, în Cehia, Partidul Liberal, proaspăt creat, a reuşit formarea guvernului împreună cu conservatorii. În acest tablou, al valului de partide noi, de dreapta, ajunse la putere în pofida crizei şi a previziunilor ascensiunii stângii, excepţia o constituie Ungaria, unde FIDESZ a revenit pe un alt tip de val.

Ca întotdeauna, România face excepţie: opoziţia nu constitutie o alternativă credibilă pentru cea mai mare parte din electorat, PDL pare compromis nu doar din cauza crizei, iar partidele noi ce se conturează lasă gustul amar al improvizaţiei şi şarlatanismului. Explicaţiile sunt multe. Democrat-liberalii se simt, deocamdată, confortabil în postura de partid „catch-all“, aspirator de voturi, care nu ştie exact cui se adresează şi care a preluat stilul pesedist, adică cel al partidului-stat, de a face politică. Orice tentativă de reformă internă sau a statului este fie rapid pusă la zid, fie declamată retoric pentru uzul celor puţini, care nu şi-au pierdut complet încrederea.

Liberalii au transformat obsesia personală antibăsesciană a lui Crin Antonescu în program de guvernare, oscilând haotic între refacerea „Coaliţiei Grivco“ şi preamărirea Cabinetului Tăriceanu, în scopul ascunderii evidenţei: bună parte din profunzimea crizei i se datorează. PSD joacă exclusiv şi fără efort propriu şi inovator cartea speculării greşelilor guvernării şi a teoriei: că în momente de dificultate economică, stânga contabilizează pierderile dreptei. Cât despre formula PSD-PNL, sondajul arată că este compromisă din start (2,9%), deşi, culmea, este exact varianta cea mai plauzibilă. În fond, de ce ar vota oamenii o combinaţie între antibăsescism şi impozitare progresivă? În mod normal, în aceste condiţii propice, apariţia unui partid care să recâştige electoratul urban şi reformist, format din oameni care luptă împotriva statului obez şi corupt, promotor al unui liberalism dur, axat în primul rând pe reducerea cheltuielilor publice, ar trebui să fie naturală. În loc de asta, ce vedem? Dan Diaconescu şi Garcea.

Partidul Poporului şi Partidul Deşteaptă-te Române. Adică un domn frisonat de deliruri grandomane cu gratii, care anunţă plat şi dat pe repede că de TVA, cota unică şi poporul otevistist se va ocupa viitorul premier Mircea Badea. Un altul, care vrea să facă trecerea de la gaguri maneliste la „refacerea elitelor româneşti, fie că sunt ele ştiinţifice, culturale, sportive etc.“, clamând „vrem linişte, nu vrem certuri şi răzbunări inutile, care ne îndepărtează de scopul nostru“ (am citat din programul lui Mugur Mihăescu, alias Garcea). Peisajul este completat de renaşterea Partidului Comunist Român, al cărui comandant suprem este tovarăşul Constantin Rotaru, fost preşedinte de diverse Cooperative de Producţie, care vrea să oprească „genocidul“ celor 63% dintre români care regretă viaţa dulce din timpul lui Ceauşescu. Evident, nu poate fi uitat UNPR, această adunătură de indivizi lipiţi de banul public.

Dar ce să ne mirăm? Ce să facem comparaţii cu Cehia, Polonia, Slovacia sau chiar Bulgaria, obişnuită deja cu partide de dreapta, pornite de la zero - de fostul rege Simeon sau, în 2006, de actualul premier Boyko Borisov? Nu putem face. Pentru că doar România este ţara în care oamenii cred că Soarele se învârte în jurul Pământului şi că Homo sapiens vânau dinozauri.

Când 40% din populaţie este convinsă că deochiul este contracarat de culoarea roşie, că laptele radioactiv devine bun de băut prin fierbere, când trei sferturi dintre profesori nu iau notă de trecere la titularizare şi 41% dintre români l-ar vota pe Ceauşescu preşedinte, este greu de imaginat naşterea vreunei formaţiuni noi care să acceadă rapid la putere. Cine ar putea fi acei oameni carismatici, necorupţi, dornici să reformeze statul şi nu să-şi umple buzunarele cu ajutorul lui, cu viziune şi credinţă în binele public, neconectaţi la coterii şi afaceri? Liberali, vorba ceea, în cuget şi simţiri şi, dacă se poate, în fapte. Şi chiar dacă ei ar exista, ascunşi undeva în societatea civilă sau risipiţi aiurea prin partide (cum sunt Cristian Preda sau Monica Macovei), chiar dacă s-ar grupa într-o formaţiune independentă, cine ar susţine-o, cine ar vota-o? Cine n-ar sabota-o, umple-o de noroi şi zoaie? I-ar face campanie mogulii, aşa cum îi fac lui Diaconescu sau Garcea? S-ar reconverti, metamorfoza „tripleta“ sau „reţeaua“? Să fim serioşi! Doar în România, mişcarea de revoluţie a Pământului este de o lună. Şi doar pe plaiurile mioritice, politicienii pot fi înlocuiţi de la putere cu flăcări violet şi descântece.

http://www.revista22.ro/clasa-politic259-rezist259-la-deochi-8661.html

5 comentarii :

Crystal Clear spunea...

A.Pora nu se gandeste ca a a contribuit si ea la situatia asta atunci cand o ridica in slavi pe MM si CP?

Oare de ce nu a facut A Pora un ziar, o televiziune ca sa ridice nivelul de educatie al "poporului" ?
In 20 de ani avea timp suficient s-o ia de la zero cu un partid de dreapta si cu o televiziune de dreapta.
Nu s-a complacut cumva in mlastina Aliantei Civice si a Grupului pentru Dialog Social- sustinut FINANCIAR de tot fundatiile lui Soros?

Riddick spunea...

Pora e salariat, deh...

Şi să recunoaştem că şi pe noi ne-au aburit o vreme cuplul de clowni CP-MM.

Am auzit că Preda ar fi fost pus (azi?) şeful comunicării online a PDL.

IN-CRE-DI-BIL !!!

Crystal Clear spunea...

Am observat ca E Udrea il apreciaza pe CP.
Ma doare capul......

Riddick spunea...

Se întâmplă ceva nasol, şi evoluează rapid...

Crystal Clear spunea...

Asta este si impresia mea


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Călin Popescu-Tăriceanu, 2008: "Vom da astăzi, în Parlamentul României, un vot istoric - votul pentru ratificarea Tratatului de reformă al Uniunii Europene. Pentru România este mai mult decât un moment festiv. Ratificarea Tratatului de reformă marchează o etapă. Spun acest lucru din două motive. Pe de o parte, este o primă etapă pe care noi am parcurs-o în cadrul Uniunii Europene, după aderarea de la 1 ianuarie 2007. Am avut şansa să contribuim la negocierea şi la construirea acestui Tratat, beneficiind de aceleaşi drepturi şi având aceleaşi obligaţii ca oricare altă ţară europeană. Este cel dintâi tratat european semnat de România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Simbolic, este primul document al Europei extinse, negociat şi semnat în format UE 27. Pentru toate aceste motive, odată cu ratificarea de către Parlament, putem spune că este cel dintâi tratat european pe care România îşi pune efectiv amprenta, conform intereselor sale, nemaifiind în postura de a prelua ceea ce au negociat şi au decis alţii. Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi, în urmă cu trei ani, prin votul dumneavoastră, România a ratificat Tratatul constituţional ["Constituţia UE", caducă], odată cu ratificarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană. Aşa cum ştiţi, Tratatul constituţional nu a putut intra în vigoare. Din fericire, aşa cum noi am susţinut în timpul negocierilor, inovaţiile din acest document au fost preluate în Tratatul de la Lisabona. Aceste inovaţii sunt un pas înainte faţă de tratatele europene în vigoare acum."

 

Postări populare: