Bilanţ 2009 ( I )

Scris de H-R Patapievici în Evenimentul Zilei din 31.12.2009:

Horia-Roman Patapievici: "Anul 2009 nu a fost unul banal. A fost ceea ce un proverb chinez numeşte un „an interesant” (unul de care numai duşmanilor le-ai dori să aibă parte)."

A fost un an de război total, care ne-a divizat profund şi în care tot ce e mai rău şi mai urât din (aproape) fiecare dintre noi a ieşit în mod trufaş la iveală. Anul 2009, prin evenimentele sale, a marcat profund echilibrul vieţii politice româneşti şi, retrospectiv, va fi privit ca un an politic hotărâtor, în care nu oamenii politici, ci presa şi oamenii de afaceri (din spatele ei) au jucat rolul central, restul societăţii şi al lumii politice găsindu-se constant la remorca ei, fie în calitate de victimă, fie în calitate de părtaş. Să încercăm un bilanţ al acestor evenimente.

Cel mai important eveniment politic al anului 2009 a fost, fără îndoială, succesul mediatic fără precedent al coaliţiei anti- Băsescu, o coaliţie care s-a putut prezenta pe sine, până la testul democratic al alegerilor (care a spulberat-o), ca fiind universală. Aşa cum voia Carl Schmitt când vorbea de „politic”, societatea românească s-a structurat politic în două categorii etanşe, categoria de duşman şi categoria de prieten, pe un unic criteriu - „chestiunea Băsescu”. Orice subiect de dezbatere publică a fost redus la poziţia sau opoziţia faţă de Traian Băsescu.

Forţa mediatică a coaliţiei anti-Băsescu a reuşit să inducă în opinia publică ideea că a fi anti-Băsescu este sinonim cu a fi raţional, democrat şi progresist. În aceste condiţii, cei care s-au pronunţat fie în favoarea lui Traian Băsescu, fie împotriva demonizării sale au fost stigmatizaţi aşa cum erau stigmatizaţi pe vremuri duşmanii poporului. Singurul argument al luptei politice a devenit, în mod inevitabil, ura - ura împotriva lui Traian Băsescu. Cu ajutorul televiziunilor zise de ştiri, împărţirea societăţii în duşmani şi prieteni s-a transformat întrun război total, care a lăsat urme mai adânci decât ne dăm seama acum, în relaxarea de după alegeri, şi care nu s-a încheiat prin rezultatul de la urne.

Cea mai remarcabilă performanţă a coaliţiei anti-Băsescu a fost izolarea mediatică (aproape) deplină a preşedintelui. De partea sa a fost electoratul care l-a votat şi care, înaintea votului, era invizibil. Public, a fost susţinut de o televiziune („B1”), un săptămânal („22”) şi o mână de intelectuali. Între foarte puţinele cotidiane care nu l-au atacat în mod obsesiv, „Evenimentul zilei” a fost stigmatizat de „colegii” de breaslă ca fiind „oficiosul”, iar jurnaliştii săi, oameni integri şi cu adevărat neutri (dovadă diversitatea de poziţii susţinute), au fost batjocoriţi în fel şi chip. Împotriva lui Traian Băsescu s-a mobilizat tot restul presei (în corul urii intrând şi presa culturală - prestaţia jalnică a „Observatorului cultural” rămânând de referinţă).

În 2009, am fost martorii unei noutăţi absolute: dacă în 1990-1996 şi 2000-2004 televiziunea publică transmitea numai ce spunea şeful statului, în 2009, televiziunea publică nu a transmis nimic din ce spunea şeful statului. În 2009, România a devenit primul stat din Uniunea Europeană în care comunicatele şefului statului sunt ignorate de televiziunea publică, sunt făţiş răstălmăcite şi batjocorite de televiziunile private, iar preşedintele are acces nedistorsionat numai la o televiziune de tabloid („OTV”) şi la una lipsită de audienţă („B1”).

Măsura aberaţiei în care societatea românească a fost împinsă de logica coalizării anti-Băsescu a fost dată de faptul că această situaţie li s-a părut normală tuturor celor care, urându-l pe Băsescu, au considerat că a fi neutru înseamnă a face tocmai acest lucru, a-l urî, iar a refuza să-l urăşti înseamnă a-l linguşi (de unde războiul împotriva „intelectualilor lui Băsescu”).

Al doilea eveniment major al anului 2009 a fost implicarea în viaţa politică a celor mai puternici oameni de afaceri. Implicarea lor nu a mai fost discretă ori ocultă, cum se obişnuia până acum, ci făţişă şi agresivă. Din culise, au trecut în primplan. Noutatea suplimentară este că aceşti oameni de afaceri, care controlează cu toţii importante şi influente mijloace de presă, au ţinut să se manifeste public ca patroni ai marilor manevre politice.

Dan Voiculescu a ţinut să găzduiască şi patroneze „proiectul Johannis”, Sorin Ovidiu Vîntu a ţinut să-şi afirme autoritatea asupra lui Mircea Geoană, chemându-l la el în noaptea dinaintea înfruntării finale dintre candidaţi, iar Dinu Patriciu a ţinut să revendice paternitatea filmuleţului falsificat, după cum a ţinut să afirme foarte apăsat, în repetate rânduri, cum anume trebuie şi cum anume nu trebuie să se comporte partidul pe care îl comandă (PNL). Toţi, în aceste alegeri prezidenţiale, au ţinut să-şi afirme public controlul asupra politicii româneşti.

Sensul acestei noutăţi ar putea fi acela că lumea politică a devenit atât de dependentă de instrumentele mediatice de facere şi desfacere a imaginii publice, încât ea nu mai evoluează numai sub constrângerea ciclurilor electorale, cum este normal, ci, în primul rând, sub autoritatea marilor afaceri şi a patronilor trusturilor de presă.

Intervenţia oligarhilor în campania electorală a transmis opiniei publice mesajul că ei, oamenii de afaceri, revendică de acum încolo un loc central în lumea politică. Noutatea fenomenului la care mă refer este că aceşti oameni de afaceri refuză să devină politicieni pentru a-şi atinge scopurile (ca până acum), sustrăgându-se astfel constrângerilor de control electoral, sub care stau toţi oamenii politici într-o democraţie. Ei vor să aibă fructele politicii, fără servituţile ei. Ei vor să-i aibă pe politicieni în slujba lor, fără a fi şi ei în slujba cuiva (a electoratului, de pildă).

Rămâne faimoasă trufaşa vorbă a lui Dinu Patriciu, care pretindea să-l poată avea pe primul-ministru la cafea, în fiecare dimineaţă, în casa lui, ori îndemnul cinic al lui Sorin Ovidiu Vîntu, care le cerea cetăţenilor români să-şi întărească statul, dacă vor să nu mai sufere de pe urma oligarhilor.

Semnificaţia acestor evoluţii este că oamenii de afaceri cu cea mai mare putere mediatică şi financiară şi-au propus să controleze în mod autoritar statul, menţinându-se însă în afara lui. Ei vor să se folosească de stat din afară, ca şi cum nu i-ar fi cetăţeni, iar poziţia lor privilegiată le-ar permite în mod „legal” să îl transcendă. Noutatea acestui fenomen e frapantă. (continuare în numărul viitor).