Ambiţiosul domn Rasmussen

Aş vrea să întărim cooperarea între ţările Uniunii Europene, atunci când e vorba de apărare şi de politică de securitate. Tratatul de la Lisabona oferă deja condiţiile în acest scop. Am văzut deja cum poate administra UE operaţiunile militare din Bosnia şi cele de poliţie din Kosovo. Exact acest tip de operaţiuni aş vrea să-l văd asumat de către UE în viitor.

Anders Fogh Rasmussen, Secretar General NATO, în exclusivitate pentru Euranet

Glen Ruffle: The Ambitious Mr Rasmussen (Bill Cash's European Journal):

Nu a fost niciodată o idee bună, aceea de a instala ca şef al NATO un om care a fost luat în considerare anterior pentru postul de "preşedinte european", după cum Constituţia Europeană respinsă ne-ar fi obligat să acceptăm.

Anders Fogh Rasmussen, fostul prim-ministru danez, şi-a forjat cariera sa, în ceea ce priveşte politica externă, urmând Doctrina Ellemann-Jenson, care susţine că statele mici au puţine sperante de a ajunge la poziţii de decizie pe scena internaţională, cu excepţia cazului în care construiesc alianţe şi cooperează cu state puternice si mari, în activităţile lor.

Prin urmare, Danemarca, sub conducerea sa, a susţinut războiul din Irak alături de Statele Unite, în speranţa de a obţine o mai mare greutate şi semnificaţie politică pe plan mondial.

Desigur, Rasmussen a văzut, deasemenea, cooperarea cu Uniunea Europeană, ca pe o altă modalitate de a creşte influenţa daneză, iar de aici a rezultat că a devenit un concurent important pentru postul dorit de Tony Blair: preşedinte al Europei.

Din fericire, oamenilor din Europa li s-a permis să aibă un cuvânt de spus şi şansa de a respinge această nebunie, şi astfel Blair a devenit globe-trotter, iar Rasmussen a devenit Secretar General al NATO.

Cu toate acestea, după cum atestă acţiunile şi cuvintele lui Rasmussen, el nu şi-a abandonat vederile pro-europene. Într-adevăr, el de multe ori pare ca un om având o viziune a integrării organizaţiei sale în Uniunea Europeană.

Un articol pe care l-a scris recent pentru revista Foreign Affairs, intitulat "NATO după Libia", a reflectat faptul că NATO a avut puterea de foc şi capacităţile de a face tot ceea ce a vrut. Constrângerile pe care le-a avut nu au fost în active fizice, ci în voinţă politică. Cu toate acestea, el consideră că, pe termen lung, reducerea constantă a cheltuielilor de apărare în Europa este un real pericol pentru operaţiunile viitoare.

Europenii, pur şi simplu, nu pot gândi cu anticipaţie. Fie că este vorba de problemele inevitabile create de moneda euro "one-size-fits-all", sau de incapacitatea de a prezice un conflict în Libia (majoritatea europenilor credeau că Afganistanul ar fi fost ultima operţiune militară majoră), factorii europeni de decizie politică ignoră tot mai frecvent realităţile. Din păcate, cei britanici se îndreaptă, deasemenea, în aceeaşi direcţie - reducerile la apărare şi punerea în comun de portavioane [cu Franţa] fiind exemple clasice. 

Rasmussen se teme de scăderea cheltuielilor europene pentru apărare, observând că, cu cât lumea devine mai bogată, cheltuieşte mai mult pentru apărare (în China şi India), dar în Europa este invers. Tot mai mult, sarcina cheltuielilor de apărare în NATO cade asupra Americii şi Canadei - 21% este plătit în prezent de europeni, lăsând de plătit 79% nord-americanilor. 

Rasmussen ia act de tendinţa europeană care vorbeşte despre "soft-power" [putere moderată], şi o respinge - nu soft-power a oprit genocidul din Libia, sau soft-power a fost ceea ce a oprit talibanii, sau ceea ce l-a oprit pe Slobodan Milosevic în fosta Iugoslavie.

În acest moment intenţiile europene ale lui Rasmussen au venit în prim-plan. Subliniind faptul că Statele Unite nu vor fi întotdeauna forţa conducătoare, şi că se confruntă cu propria criză a datoriilor, el vede o mare oportunitate ca UE să facă un pas înainte şi să fie un jucător global. Pentru ca aceasta să se întâmple, susţine el, trebuie să fie mai bine făcute şi mai eficiente cheltuielile de apărare (prin aceasta, el înţelege mai multă cooperare şi mai puţină duplicare din ceea ce face un stat, de către un altul), precum şi o mai bună cooperare în punerea în comun a resurselor între NATO şi UE .

Rasmussen, în mod clar, vrea să împingă UE să utilizeze dispoziţiile Tratatului de la Lisabona privind o integrare aprofundată. El vrea ca Articolul 24.1, "definirea progresivă a unei politici de apărare comune care ar putea conduce la o apărare comună" să fie pus în aplicare şi ca Articolul 24.2, integrarea capacităţilor de apărare a statelor membre, să devină o realitate. Tratatul de la Lisabona conţine toate dispoziţiile pentru visul lui Rasmussen: Articolul 42 prevede că statele membre trebuie să pună la dispoziţie forţele lor militare pentru expediţii şi misiuni UE, şi că un nou organism, Agenţia Europeană de Apărare, va coordona activităţile militare şi logistica militară în întreaga Europă, pentru a îmbunătăţi capacităţile europene, exact aşa cum vrea Rasmussen. Nu este vorba despre acţiuni individuale ale statelor membre, este vorba despre o abordare de sus în jos, care vede resursele statelor ca fiind coordonate înspre dezvoltarea unei forţe europene.

Articolul 42 are norme privind Cooperarea Structurată Permanentă pentru acele state care doresc să meargă mai departe, care permit şi încurajează o mai profundă integrare şi cooperare decât s-a dorit să se menţioneze în tratat.

Este clar că, fiind Secretarul General al NATO, Rasmussen este îngrijorat de viitorul acestuia. NATO se confruntă cu un preşedinte american care îşi pierde interesul, cu probleme economice, şi cu o bază europeană care este reticentă să mai mai cheltuiască în plus. Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona conţine toate articolele şi atribuţiile pe care el le visează, pentru a integra Europa şi a construi o forţă mai puternică. Dacă Europa poate începe acest proces, suprapunerea între NATO şi UE poate fi înlăturată şi NATO se va dizolva încet în Bruxelles.

Articolul 21 din Tratatul de la Lisabona cere ca UE să construiască relaţii cu NATO.

Cu toate acestea, din punctul de vedere al Bruxellesului, ar putea fi cu uşurinţă susţinut argumentul că NATO este un instrument util care nu va fi niciodata complet redundant. În timp ce Bruxellesului i-ar plăcea să ia cea mai mare parte din NATO sub controlul său, acesta este un mijloc util şi o umbrelă pentru acţiuni nepopulare. Forţele europene ar putea fi dislocate sub numele de NATO când UE nu este prea dornică să admită că vrea să facă ceva, şi, bineînţeles, NATO leagă SUA de securitatea europeană, în cele din urmă aceasta fiind o plasă de siguranţă, dacă Europa continuă să reducă cheltuielile de apărare.

Vederile lui Rasmussen despre lume sunt modelate foarte mult de trecutul său danez, şi de credinţa sa că Danemarca nu ar putea avea impact pe plan mondial fără integrarea în unele alianţe mai mari. Confruntat cu un declin al NATO, Rasmussen vrea să-l integreze în Uniunea Europeană. Şi o astfel de realizare l-ar indica, cu siguranţă, pentru postul de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate. 

>> NATO After Libya (Anders Fogh Rasmussen, Foreign Affairs)

>> Pe ascuns, UE înjghebează "armata europeană"

>> Anxietatea SUA faţă de armata UE, tratată cu reuniuni NATO (2003, arhiva europeana.ro)

>> InfoMondo Militar:

- Reuniunea Comitetului Director al Agenţiei Europene de Apărare

- Reuniunea informală a miniştrilor apărării din statele membre ale UE