Nicolae Manolescu: Ce nu (vrea să) știe Herta Müller (II)

Și cum poţi să susţii lipsa generală de atitudine critică a scriitorilor români, fără să nesocotești adevărul că au apărut, mai ales în anii ’60-’80, romane foarte critice la adresa sistemului, unele nefăcând nici măcar apel la calea ocolită a parabolei sau la limbajul esopic, ca și volume de poezie care erau expresia cea mai crudă a suferinţelor morale, a decepţiei sau a protestului abia mascat liric? 

Să nu fi citit Herta Müller nimic din toate acestea?  Să nu fi văzut ea spectacole cu piese contemporane sau clasice, românești sau străine, în care politicul reprezenta miezul ideatic  și care lăsa să se întrevadă, ca într-o radiografie, natura perversă a dictaturii comuniste? Și încă: de unde, la un om atât de inteligent, prejudecata destul de răspândită la cei neinformaţi că scriitorii români disidenţi au fost lăsaţi singuri de către colegii lor? Era destul să fi răsfoit cartea despre dosarul de Securitate publicată la Polirom de Dorin Tudoran (de care nu-și amintește când se referă la disidenţii români, ca nu cumva să fie silită să recunoască faptul că scriitorii aceia lași pe care îi ţintuiește la stâlpul infamiei au dat cel mai mare număr de opozanţi faţă de regim dintre toate categoriile de intelectuali) ca să observe ce măsuri draconice adopta Securitatea ca să-l izoleze pe autor de grupul lui de susţinători așa zicând publici.

Mi s-a părut greu de explicat și accentul aproape exclusiv pus de Herta Müller pe caracterul explicit politic al operei literare, ca și cum ea ar fi prin natură document sau mărturie, și nu o ficţiune netendenţioasă, rostindu-și adevărul propriu, fără să facă propagandă adevărului oficial sau popular. Dacă n-ar fi confundat romanul cu pamfletul politic, ar fi trebuit să admită că nu poţi să-i ceri celui dintâi decât să fie literar valabil și că o carte bună este o carte bună, nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. Fără nicio teză, de orice fel ar fi ea. Și fără nicio ţintă. O astfel de operă este totdeauna  preferabilă uneia care combate sau proslăvește vehement dictatura. Simpla ei apariţie în deșertul unei literaturi de tipul celei realist-socialiste poate fi interpretată ca un act de curaj și de igienă morală și socială și ca o formă de opoziţie cât se poate de eficientă. Literatura română din epoca de aur n-a dus lipsă de astfel de cărţi, cu toată cenzura. Herta Müller aduce o ofensă absolut nemeritată colegilor ei de breaslă români, care n-au avut șansa de a emigra, fiind, unii, puţini, aruncaţi peste graniţă, într-o limbă care nu era limba lor maternă. „Nu suntem și noi fără patrie?", a întrebat Gabriel Liiceanu, într-o încercare disperată de a nuanţa lucrurile. Fără nici cea mai mică ezitare, Herta Müller  a replicat: „Nu". În aplauzele unei săli, fericită parcă să audă din gura laureatei Nobel că aceia dintre scriitorii care nu s-au exilat, de voie sau de nevoie, n-au făcut-o fiindcă n-au fost destul de „sensibili". „Uneori au rămas și dintre cei sensibili", a mai încercat o dată Gabriel Liiceanu să-și determine interlocutoarea la o brumă de înţelegere, dacă nu de duioșie, pentru aceia dintre colegii ei pe care neșansa de a fi majoritari i-a privat de șansa de a emigra.

N-am găsit în mine puterea de a o aplauda pe Herta Müller după dialogul cu Gabriel Liiceanu de la Ateneu. Doamne, și cu ce plăcere o ascultasem, cu doar câteva minute înainte, citind pagini din cel mai recent roman al ei! Ce prozatoare extraordinară, subtilă, precisă, mi-am spus la sfârșit, mâhnit până în adâncul sufletului, poate să coabiteze, iată, cu un om incapabil de cea mai măruntă nuanţă sau fineţe în judecarea confraţilor, bucuros să-i beștelească spre deliciul galeriei, care n-are, ea, nevoie de eroi, ci de lași, singurii în stare să-i reconforteze, prin comparaţie, moralul. Dacă nu cumva, cum sunt înclinat să cred, omul cu pricina nu era decât un rol bine pus la punct, menit să captiveze publicul.

http://www.adevarul.ro/nicolae_manolescu_-_comentarii/Ce_nu_-vrea_sa-_stie_Herta_Muller_-II_7_350434955.html

 

Ce nu (vrea să) ştie Herta Müller (I)