26 ianuarie 2011

Purtătorul de cuvânt al unor state "de care avem nevoie"



Oana Marinescu a fost purtător de cuvânt al guvernului Tăriceanu. 

Acum se pare că este purtătorul de cuvânt al unor guverne străine (las' că nici guvernul Tăriceanu n-a fost pe deplin un guvern al României):
Fără maturitate politică, nu gestionăm corect jocurile cu miză mare, în care mesajele pe canalele diplomatice sau la nivel tehnic sunt insuficiente, iar răţoiala irită, izolează şi discreditează. Cu liderii europeni vorbeşti pe limba lor şi eşti respectat. Mesajele despre ce a făcut România pentru Schengen şi anticorupţie trebuiau integrate politic şi promovate din timp, în stil european şi complementar la nivel înalt (şef de guvern, şef de stat), şi prin comunicare publică. Astfel putea fi prevenit şi discursul public stereotipizant la adresa României - iar situaţia Bulgariei oferea un avantaj.

În schimb, lipsit de viziune politică, Bucureştiul a început gestionarea crizei prin a transmite, de la nivel înalt şi ministerial, mesaje publice dure şi fără nuanţe la adresa altor state UE, avertismente şi autovictimizări nepotrivite. De ce? Fie cineva a crezut că în Europa e ca pe Dâmboviţa - ceea ce e fals, fie amânarea aderării a fost evaluată ca inevitabilă, dar prioritatea absolută a fost diminuarea pierderilor de imagine pe plan intern, în timp ce problematica Schengen a fost lăsată la nivel de demersuri diplomatice.

Deşi mesajul politic este: „noi suntem buni: ne-am bătut pentru Schengen; ei sunt răi: a fost un abuz", pagubele „bătăliei" sunt mai mari decât cele ale amânării: a fost înrăutăţită relaţia cu state de care avem nevoie, iar cele neatacate au şi ele incertitudini; companiile străine au şi mai multe dubii; credibilitatea de ţară se va anemia; nu obţinem mai mult decât cu o abordare rece şi echilibrată, nici pentru calendarul iniţial şi nici pentru cel nou, care trebuie negociat acum.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

"Noi nu mergem la răzbel, ba ne și căcăm pe el!"

(soldat Josef Švejk, k.u.k. Heer, 1915)

Şi asta "încă din 1912"... zice Hašek.