"Postmodernism"

Europarlamentarul britanic Nigel Farage a acordat un interviu unei televiziuni olandeze. Farage a observat încă din 1990 unele tendinţe ale CEE/UE de a prelua treptat controlul asupra statelor membre. ("Barroso a descris cândva UE ca un imperiu non-imperial").

"Nu-i vorba despre o piaţă comună, despre comerţ, ci despre o uniune politică. [...] Dacă o naţiune nu poate decide cine poate veni pe teritoriul său, nu poate fi un stat-naţiune". (7:32)

"Nu acordaţi încredere politicienilor de carieră din ţara voastră. Nu daţi vina pe domnul Barroso, ori pe instituţiile UE, nu aceştia vă iau democraţia, sunt proprii voştri politicieni care vi-o iau, şi nu daţi votul vostru asa-ziselor "partide tradiţionale" care vă fac aşa ceva, votaţi alternativele, cereţi referendumuri, şi eu sper că în următorii zece ani ţările noastre vor fi vecini, parteneri comerciali, orice, dar nu vom fi membri într-o uniune politică".

Se adaugă la toate acestea tentativa unor state de a înlocui NATO cu un nou sistem de securitate la care să participe şi Rusia:

Pe de altă parte, Deauvilleul developează un curent tot mai important - schimbarea la faţă a elitelor europene. Elitele anilor 90, care au asigurat, în mare măsură, energia vitală şi motorul simbolic din spatele valurilor succesive de extindere ale comunităţii euroatlantice, s-au retras în cărţile de istorie. Ceea ce vedem astăzi este ascensiunea unei noi generaţii de lideri. Experienţa lor formativă este mai puţin legată de memoria Războiului Rece, cât de succesul şi maturizarea construcţiei comunitare. În centrul universului lor stă mai puţin NATO şi mai mult Uniunea Europeană. O distincţie importantă între cele două generaţii este că cea dintâi a ajuns în prim-plan în plină epocă unipolară, în contextul unei puteri americane aflate la apogeu, pe când astăzi sentimentul este acela al unei dezangajări treptate a Statelor Unite şi că ne îndreptăm chiar spre o Europă postamericană.

Revista 22 - Un Concept Strategic postmodernist