29 decembrie 2016

They're coming after you, maggots



You've just starting to lose and you're losing BIG



You can run but you can't hide

tick-tock  tick-tock

7 comentarii :

Riddick spunea...

Anonymous - A Message To David Rockefeller


Mirrored and Created by Secret Anonymous Idea
https://www.youtube.com/channel/UCepZ4VUJpFqOCdJ9mVmIE-w
----------------------------------------------------------------------------------------
Merry Christmas Mr. Rockefeller, this one has been long overdue. We're proud to say we solved your riddle, and we wish to contact you before you die to share it and help you come to a peaceful understanding of our concerns coming from the people your handiwork is effecting. Our members are specialists in technology, science, and communication; and the world order you are leading us into is a catastrophic, dire mistake. We represent the natural order, and there is a critical error in the format you're building your entire foundation on which will stamp permanent negative effects in our biology, to be straightforward and brief. We will patiently await your response; know that we come in peace and mean nothing but good will for humanity. Please reconsider everything before it is too late to reach you.

We Are All Anonymous!
Together Nothing Is Impossible!
We Can Forgive!
Though We Shall Never Forget!
United As One!
Divided By Zero!
Led By None!
David Rockefeller It's Far To Late To Expect Us!

https://www.youtube.com/watch?v=sOLgA_qK_YM

https://www.youtube.com/user/AnonymousXenc/videos

Riddick spunea...

"Rudele" lui Bică-Jumate (fragment din romanul Groapa, de Eugen Barbu)

http://www.scritub.com/literatura-romana/Rudele-lui-BicaJumate-Eugen-Ba1121018125.php

[...] Bica-Jumate dormea netulburat în cosciug, cu fata acoperita de giulgiul cel alb. Era un barbat trecut de 50 de ani, cu o fata supta, scund cât sa intre într-o lada. Într-adevar, sicriul semana cu o lada soldateasca de campanie. Cei de fata dormisera cu schimbul în timpul priveghiului si, pâna pe la prânz în ziua aceea, banuiau ca vor scapa cu fata curata, ca gardul înalt de piatra ce ascundea casa întunecoasa va ocroti taina lor, tinuta atât de bine. Dar pe la patru, când una din femei trasese putin coltul unei perdele, ca sa priveasca în strada, spuse cu spaima:

- Uitati-va ce-i afara!

Rudele se înghesuira si vazura multimea tacuta, strânsa pe nestiute în fata portilor de lemn, totdeauna legate cu un lant gros. Jos, în curte, se miscau nelinistiti câinii lupi ai stapânului, înfometati si gata sa sfâsie pe cineva. Urmele ghearelor lor, ramase în zapada, acoperisera curtea. Animalele adulmecau o primejdie de afara si nu urlau dez­lantuite, ca de obicei, multumindu-se sa pândeasca numai pe cei din ulita, cu ochi rai si întarâtati.

Trecu asa un ceas sau mai mult. Oamenii nu aveau ce sa-si spuna înca. Îi strânsese laolalta vestea adusa de o femeie:

- A murit Bica-Jumate, azi îl înmormânteaza. Vor sa-l scoata din casa pe furis...

Copiii ramasesera acasa, si daca se mai încumetase câte unul într-aici, spre locuinta camatarului, fusese pus pe goana, pentru ca ceea ce avea sa urmeze era o treaba serioasa, de oameni mari.

Dricul sosi dinspre Filantropia, hurducaind prin gropile drumului nesigur, acoperit cu balti înghetate. Pe capra statea un cioclu îmbracat în haine negre. Pe cap avea o palarie caraghioasa cu pampon din pene de gâsca, date si ele cu tus sau cu altceva. Mâna caii nepasator, nebanuind ca o sa gaseasca atâta lume de fata. Era numai mirat ca înmormântarea trebuia sa aiba loc atât de târziu si vorbea cu ajutorul lui, aflat tot pe capra:

- Ce-o mai fi si asta? Sa duci omul Ia groapa când e noapte!...

- Nu i-o fi placut lumina soarelui, spunea lenes si plictisit celalalt cioclu, un om înalt si slabanog, cu mâini lungi ca de maimuta si un chip livid de bautor. [...]

Riddick spunea...

Dricul intrase într-un sant acoperit cu o zapada pufoasa, si o roata din spate se scufundase pâna la butuc. Ajutorul se dadu jos, blestemând mahalaua împutita cu oamenii ei cu tot.

- Înca putin, spuse scrâsnind, si rupeam spitele... Caii se opintira de câteva ori si în cele din urma echipajul ajunse iar pe drumul cel bun.

Cioclii nu vazusera pâna atunci multimea. Când unul din ei observa rândurile de femei si barbati încremeniti în fata portilor avu un fior de spaima.

- Ce-i cu astia? întreba.

- Asteapta si ei pomana mortului... Caii se oprira adulmecând. - Ptrrr!

Noii-sositi privira portile ferecate cu lant si lacat si ferestrele întunecate.

- Hei, nu-i nimeni aici? întreba tare cel care mânase caii, sarind jos de pe capra, si se întoarse spre multimea tacuta, parca zidita cu picioarele în zapada înghetata.

Nu raspunse nimeni. Nici o perdea nu se clatina.

Unde-i mortul, oameni buni? întreba ajutorul, ca aici ne-a dat adresa.

Cineva, o muiere batrâna, facu semn catre poarta spurcata a camatarului.

Cioclii se apropiara si batura tare cu pumnii în scândurile lustruite.

- Hei, n-auziti? A venit dricul!

În cele din urma se deslusira pasi prin curte. Lantul cazu cu zgomot si oamenii din ulita zarira o clipa chipul verde al fratelui, speriat ca un sobolan.

- Intrati, spuse el scurt.

Cioclii întelesera ca ceva nu era în regula si se strecurara repede dincolo de poarta, urmându-l pe barbatul necunoscut care tocmise acum trei zile echipajul mortuar. Ajunsi în casa, cioclii îsi scoasera palariile caraghioase si îsi facura cruce.

- Gata, ati venit? întreba o femeie, cu putina spaima în glas.

- Am venit.

- Sa pornim, atunci, adauga altcineva dintr-un colt. Bateti capacul cosciugului...

Cioclii se mirara:

- Cum, nu mergeti cu el neacoperit?

- Nu, facu sec fratele mortului. Nu e timp de întrebat.

Una din femei aduse doua paharele de rachiu, întinzându-le noilor-veniti:

- Luati, de sufletul mortului!

Cioclii baura de doua ori la rând si se apucara de treaba, tragând cu urechea spre strada. Dintr-acolo nu se auzea nimic. Când capacul fu batut în cuie cineva spuse:

- si mânati mai cu viata, ca v-ajungem noi!

Se mai bau câte un pahar cu rachiu. Unul din barbati si o femeie ramasera acasa. Ceilalti îsi luara paltoanele din cui cu o strângere de inima care nu scapa nimanui. Usa fu data de perete. Se auzi un scâncet de femeie, atât de nepotrivit, încât toti privira înapoi, ca si când ar fi vrut sa-l opreasca.

Cioclii apucara cosciugul: unul de un capat, altul de celalalt si coborâra încet scarile. Fratele mortului dadu de perete poarta casei, înfruntând privirile dusmanoase de-afara.

Multimea încremenita pâna atunci începu sa se miste. Mortii înspaimânta întotdeauna pe cei vii, amintindu-le viitorul, si o secunda cele câteva femei mai din apropierea curtii fura gata-gata sa-si faca cruce, dar o ura veche, strânsa de ani de zile, le întepeni mâinile si asa înghetate. [...]

Riddick spunea...

Barbatii priveau sicriul negeluit, din scânduri ieftine de brad, cu

capacul batut în cuie.

- L-au ascuns, spuse unul.

- Calic a fost, calic moare! Glasurile se aprinsera:

- Mie mi-a luat trentele din casa, striga o femeie. Am venit la el si i-am cazut în genunchi: "Domnu Bica, îmi mor copiii de foame, mai pasuieste-ma!" El, nimic: inima de câine!

- Pe mine m-a scos la vânzare! A protestat politele si mi-am mâncat de sub unghie ca sa platesc aucatii...

- Cerea camata. Îti da o suta, îti cerea o suta jumate...

Poarta fu închisa repede în urma celor care trebuiau sa urmeze mortul. Cioclii desfacusera usa de cristal a dricului si asezau sicriul pe niste bulumaci, acoperiti cu o blana de scânduri, peste care se asternuse o pânza neagra.

- Pleaca, ne lasa!

- Eu mi-am dat foc la casa, numai ca sa n-o ia el striga o femeie mai dintr-o parte.

- Pe-al meu când l-au schilodit la fabrica si-am vrut s-aduc doctoru l-a lasat fara un sfant pentru ca n-aveam ce-i da în garantie!

Glasurile muierilor si ale barbatilor se amestecau acum ca o grindina.

- Avea bani sa cumpere si biserica, si uite-l cum pleaca la groapa fara slujba, fara popa...

- Dormea pe politele noastre, cu care ne storcea pe la judecati si pe la portarei...

Rudele se faceau ca n-aud, privind la ciocli, înspaimântati si ei putin, care împingeau cosciugul mai în fundul dricului.

- Haideti, mai repede, spuse scrâsnind fratele mortului, muiati, ca va dau un bacsis...

Cioclii închisera în cele din urma usa dricului si se urcara în graba pe capra.

- Pleaca! facura cu spaima muierile din fata ca la un lucru neasteptat.

Urma un moment de descumpanire. Barbatii se bulucira spre cai, dar acestia pornisera, opintindu-se si asudând de efort. Cioclii îi biciuiau fara mila.

Dricul hurducai prin gropile ulitei, clatinându-se când pe-o parte, când pe alta.[...]

Riddick spunea...

- Cade el de-acolo! spuse cineva, si vorba asta îi împaca oarecum pentru ca urmara rudele, asteptând parca sa se întâmple acel fapt care i-ar fi razbunat fara ca ei sa mai faca ceva.

Arcurile negre de metal erau bune si de fiecare data sicriul miscat când încolo, când încoace revenea la locul sau. Marsul precipitat îi încalzise pe oameni si stârnise în rândurile lor o oarecare veselie.

- Haideti dupa el, sa-l ducem pâna la cimitir.

Femeile calcau apasat, hotarâte sa faca un lucru despre care nu stiau prea multe pâna acum.

- Dupa ce-l ducem, îi dam foc la casa! spuse un barbat îmbracat într-o scurta vatuita, plina de unsoare.

- Mie mi-a pus poprire pe leafa pentru ca n-am mai avut cu ce sa-i platesc...

- A facut sase case pe Grivita din dobânzi!

- Se tinea cu judecatorii si cu sergentii.

- Ne scotea trentele în strada si-si batea joc de sufletul nostru... Cioclii loveau caii tot mai tare. Dricul se hâtâna ca o corabie si mersul echipajului mortuar se transformase într-o goana bezmetica. Rudele se tineau bine, agatate de arcurile de la spate, tragând înspaimântate cu coada ochiului înapoi, pentru ca nimic nu este mai fioros decât mânia unui grup de oameni.

Când s-apuce spre Ateliere, dricul fu cât pe-aci sa intre într-un tramvai, care opri cu greutate. Vatmanul se dadu jos si începu sa înjure în gura mare, dar cine îl mai asculta? Se întuneca tot mai mult si goana nu conteni. Ceferistii atunci iesiti din schimb întrebau de pe trotuare:

- Unde-alergati asa, mai oameni buni?

Convoiul fara cruce, strabatând Grivita în galop, le stârnea cu­riozitatea:

- A murit Bica-Jumate...

- Aha, camatarul...

- Ăla de-a fost plutonier în armata si s-a pricopsit pe spinarea saracilor...

- Ăla de nu bea, nu mânca...

- Ei, uite-l ca a luat-o si el din loc!

- Nu l-ar mai încapea pamântul, ca pe multi a mai nenorocit... Când sa treaca podul Constantei, dricul se opri. Bariera era lasata si cioclii n-aveau ce face, cât ar fi vrut ei s-ajunga mai repede la Straulesti. Rudele, nadusite ca vara sub paltoane, gâfâiau cu ochii cârpiti de groaza la multimea care ajunsese iar lânga dric, privind cu mânie sicriul, scapat de pe bulumaci de atâta goana, ridicat în picioare, cu mort cu tot, de parca si raposatul ar fi simtit ura celor ce-l urmau la groapa.

- Nu scapi tu! striga o muiere batrâna, ridicând mâna ei osoasa ca o gheara deasupra capului. Nu scapi tu, m-auzi?!

Cioclii tremurau pe capra si abia stapâneau caii tulburati de rumoarea glasurilor din spate.

- N-ai sa dormi linistit! Nu e liniste pentru tine nici pe lumea cealalta, tâlharule, care ne-ai batjocorit fetele si ne-ai vândut!

Ceva scânteia în aerul rece, o ura surda, stapânita multa vreme si aprinsa acum ca benzina. Goana dupa dric si teama din ochii rudelor atâtau si mai mult femeile si barbatii obositi. [...]

Riddick spunea...

Trecu o locomotiva în manevra si cantonierul ridica bariera uluit. Convoiul trecu. Dincolo de sina Constantei, drumul iar se strica si goana dricului se mai domoli. Pe aici treceau camioane si carute, si zapada era neagra de noroi si sparta. Se întuneca tot mai mult si cadea o ninsoare rara, ostenita. La geamurile pravaliilor se aprindeau primele lampi, niste lumini triste, galbene, abia pâlpâind dincolo de sticla înghetata.

Atunci multimea întelese ca, fara vestea adusa de femeia aceea în mahala, rudele lui Bica-Jumate l-ar fi înmormântat pe camatar noap­tea, pe nestiute, si nimeni nu l-ar fi dus cu atâta alai la cimitir. Rândurile se îngrosasera, pentru ca de pe Grivita mai veneau oameni care-l cunoscusera pe ticalosul de raposat. Pâna la cimitir mai era cam un kilometru.

Atunci se întâmpla ceva neasteptat. Din cauza unei hurducaturi, cosciugul aluneca cu totul spre spatele dricului si capacul batut în cuie se desfacu, alunecând într-o parte. Giulgiul sfâsiat de cuiele smulse lasa o clipa sa se vada trupul mortului si chipul sau palid, care parca rânjea batjocoritor catre cei ce-l urmau.

Rudele vrura sa opreasca, dar glasurile din spate erau atât de amenintatoare, încât se rugara în gând sa ajunga mai repede la poarta cimitirului, sa scape de raposat.

- Uite-l, râde de noi! striga o femeie.

- S-a desfacut capacul. Acusi pica în strada!

- Sta cu mâinile pe piept si pare linistit...

Nu se stie cine, mâniat pe neasteptate de nepasarea mortului, ridica un bulgare de gheata si îl arunca în usa de cristal a dricului, peste capetele rudelor, care se aplecara înfricosate. Se auzi un zgomot sec de sticla risipita si vazura si mai bine sicriul de lemn negeluit, în care se zbatea parca Bica-Jumate, dând sa iasa afara, teapan cum era.

Ceea ce trebuia sa se întâmple se întâmpla atunci, tocmai când erau foarte aproape de intrarea cimitirului. O ploaie de bolovani si de bucati de gheata se abatu asupra echipajului. Cioclii auzira sfarâmarea geamurilor si batura cu desperare caii, dând sa intre pe poarta de fier a Straulestilor, dar în fata clopotnitei se izbira de un zid de oameni.

Erau milogii, vreo cincizeci de barbati barbosi, numai zdrente, care începura sa huiduie si sa loveasca cu picioarele în burtile animalelor. Se facu o învalmaseala cumplita. Zadarnic bateau clopotele toc­mite. Fratele mortului se ridica pe trotuarul de pamânt si începu sa racneasca cersind mila multimii:

- Frati crestini! Nu intrati în pacat!

- Voi sunteti frate cu dracu, nu cu Dumnezeu! strigau femeile, înghesuindu-se spre usa farâmata a dricului, prin care barbatii trasera afara sicriul din scânduri ieftine.

- Fratilor, ce vreti sa faceti, fratilor! strigau rudele.

Milogii nu întelegeau prea bine ce se întâmpla. Fusesera tocmiti sa vina la cimitir si sa întâmpine dricul cântând:

"Primeste-l, Doamne, în pamântul tau..." si acum vedeau cu mirare cum cosciugul e carat de muieri si de barbati, dincolo de cimitir, nu la groapa de veci.

Drumul nu tinu mult. Fratele mortului apucase între niste femei si întreba prostit:

- Unde-l duceti? Unde-l duceti?

- O sa vezi tu, acusi...

Nu-l lovea nimeni, nu-l privea nimeni, desi lui de asta îi era foarte frica.

Multimea ajunsese pe un dâmb în spatele cimitirului. De acolo de sus se auzea vaicareala cioclilor, care priveau dricul spart si farâmat si caii deshamati care o luasera razna pe câmpul înghetat din jur. Aici domnea o liniste încremenita. Batea un vânt ascutit si pasii se scufun­dau în zapada moale ca într-un namol. [...]

Riddick spunea...

Strigatele se potolisera. Patru barbati carau cu pasi masurati lada de lemn, privind când si când la chipul lui Bica-Jumate, abia vazut sub seara cenusie.

- Atârna greu! spuse careva.

Multimea se destrama. Femeile urcau cu greutate dâmbul acoperit cu zapada. Dupa ele ramâneau gaurile mari de ghete în care se scufundasera ceilalti. La urma de tot paseau milogii, orbii si ciungii, cântând fara sa stie de ce: "Primeste-l, Doamne, în pamântul tau!" Aveau niste glasuri dogite de betie, rasunând pâna departe peste câmpia încremenita. Pareau multi si înalti, urmând celorlalti în trentele lor murdare, al caror miros pierise în frigul locului deschis. De la cimitir se mai auzea rar clopotele, batând fara noima:

- Bang!

- Bang!

- Bang!

Rudele plângeau sfâsietor, ratacite între muierile, si barbatii îndârjiti. Cei ce purtau sicriul se oprira lânga o podisca miscatoare ce spânzura deasupra Colentinei. Râul avea o pojghita subtire verde si parea nemiscat. Pe malurile albe de zapada ramasese multimea înspaimântata parca de judecata care avea sa urmeze, privind fara mila la barbatii care îl duceau pe camatar.

Numai milogii cântau la nesfârsit, în speranta unei pomeni:

"Primeste-l, Doamne, în pamântul tau..."

Ajunsi la mijlocul podului, oamenii se oprira, catând înainte spre tocul unde cerul întunecat al zilei de iarna se unea cu linia câmpiei. Cersetorii tacura pe neasteptate si nu se auzi decât gâfâiala multimii care respira dezordonat.

- Ca un câine ai trait, câinii sa te manânce! rosti unul dintre purtatorii cosciugului, si lada de lemn fu zvârlita peste balustrada podiscei.

Sicriul pluti putin deasupra râului, se auzi un trosnet ca de mal surpat si gheata se sfarâma de greutate. Prin copca facuta, mai putura sa vada cu totii în lumina scazuta a sfârsitului de zi chipul rânjit al mortului, îngropat fara cruce, fara luminare...


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Sorin Roşca-Stănescu, 2010: "Din păcate, niciuna dintre administraţiile de la Bucureşti nu a dezvoltat şi nu şi-a consolidat relaţiile cu China. Chiar şi în cadrul Parteneriatului Euro-Atlantic, de multe ori noi i-am dezamăgit pe europeni, în favoarea Statelor Unite. Începând din 2011, şansa Bucureştiului este de a merge loial, împreună cu partenerii europeni, cât mai aproape de China."

Sorin Roșca-Stănescu, 2012: "Ca atare, printr-o viitoare uniune noi trebuie să câștigăm ceea ce am pierdut. Ceea ce am dat sau ceea ce ni s-a luat. Noi trebuie să primim asigurări că vom intra în randul statelor europene cu o economie și cu un nivel de trai performante. A doua realitate derivă din analiza intențiilor polilor de putere UE. Și, în primul rand, a intențiilor Germaniei. Dacă Germania vrea consolidare și integrare prin austeritate, atunci ea se va prăbuși în sine și va prăbuși UE. Dacă, dimpotrivă, Berlinul vrea dezvoltare și investiții, atunci da, avem ce căuta în federație."

Postări populare (nu P.P.E. !):