Tehnocraţi ! Când vă căraţi ?

27 ianuarie 2014

"Argumentele" anti-NATO ale eurofederaliștilor



Securitatea Europei de Vest în deceniile Războiului Rece s-a bazat pe NATO (la fel ca și acum), iar efortul principal în cadrul NATO era (și este) cel american. Tot timp de decenii, propaganda "modelului social european" a avut la bază sume direcționate către programele sociale, care ar fi fost - evident - indisponibile în varianta în care statele Europei de Vest ar fi depus eforturi proprii semnificative în domeniul apărării.

Tratatul de la Lisabona a introdus Politica de Securitate și de Apărare Comună (PSAC), și este destul de clar că-i vorba într-un (eventual) final despre o "armată UE", imposibil de realizat la un nivel credibil fără a redirecționa fonduri și mijloace care acum sunt alocate pentru NATO. S-ar ajunge la un rezultat incert, dar inferior.

La The Federalist a apărut articolul "Slippery Slope: the Need to Reverse the re-Atlanticisation of European Defence" ("Pantă alunecoasă: necesitatea de a inversa re-atlantizarea apărării europene"). Este vorba despre un site care militează pentru "statul Europa", inclusiv prin "convergența sistemelor": în 1990 (în variantă print, desigur) propunea ca variantă de lucru "Casa Comună Europeană", a lui Gorbaciov.

[I] Introducerea:


Așa-numita politică de apărare și de securitate comună a Uniunii Europene (PSAC) își sărbătorește cea de-a 15-a zi de naștere într-o stare de hibernare profundă, pentru a uza de aceeași expresie folosită de către șeful francez al Statului Major al Apărării, amiralul Guillaud. [1] După ce fusese cândva în centrul atenției și câștiga toate concursurile de popularitate - Eurobarometrele insistau în a publica nivelul de sprijin în opinia publică (trecând constant de pragul de 70%) în timpul primilor doi ani, dar apoi se pare că problema și-a pierdut interesul -, considerată atât simbol al ambițiilor strategice ale Uniunii cât și depozitarul potențialului său adevărat, PSAC este acum "copilul vitreg" al integrării europene: cel care pune slăbiciunile sale într-o lumină crudă și în același timp distrage atenția și resursele de la "problemele reale" de pe ordinea de zi a Europei.

A da vina pe criza financiară și pe agitația ulterioară pentru impopularitatea PSAC ar fi prea ușor, dar, mai important, ar fi fals. Deraierea politicii de apărare a UE de la cursul său inițial pre-datează debutului crizei; într-adevăr, de nu ar fi fost această deraiere, PSAC ar fi avut întreg potențialul de a fi fost o parte a soluției pentru actualele situații neplăcute din Europa. Și o parte esențială la așa ceva: o viziune strategică comună susținută de inițiative concrete de apărare care ar putea oferi Europei un impuls extrem de necesar, atât psihologic cât și economic. Așa-numitul Summit pe probleme de Apărare al Consiliului European din decembrie 2013 se poate dovedi a fi punctul de plecare pentru o renaștere. Lucrarea de față va susține că, chiar menținerea PSAC în hibernare ar fi mai bună, pentru Europa, decât relansarea sa de-a lungul traseului care a început să coboare încă dinainte de a o aduce în comă artificială. Este nevoie de o întoarcere radicală la fundamente, de vreodată apărarea europeană va fi creată și-și va merita numele, cu alte cuvinte, atât la "apărare" cât și la componenta "europeană". 
[II] Americanii au înțeles de la început despre ce este vorba:
Indiferent de rezervele britanice, realitatea a fost că NATO nu mai avea un monopol, iar UE a fost de atunci înainte un cadru legitim în care să se discute și să se dezvolte politici pe probleme militare. Richard Hatfield, director în Ministerul Apărării din Marea Britanie, a spus-o: Saint-Malo (propunerea Blair-Chirac din 1998) a lăsat "să iasă duhul din sticlă". [2] Aceasta a fost o opinie larg răspândită încă de la început în establishmentul politic american. Reprezentarea Statelor Unite la Bruxelles a fost crescută rapid cu încă jumătate, și secretarul de stat american Madeleine Albright nu s-a sfiit să stabilească în mod public condițiile acestui demers "autonom" de apărare pentru cei mai apropiați prieteni și aliați ai Americii. Ea a subliniat pentru europeni celebra necesitate de a se evita "cei trei D", și anume: "decuplarea" decizională europeană de Alianță (consacrând astfel pentru NATO așa-numitul drept de preempțiune); "duplicarea" structurilor NATO și a proceselor de planificare; și "discriminarea" împotriva aliaților NATO care nu sunt membri ai UE (în special Turcia). Pentru a demonstra în continuare nemulțumirea SUA, și, poate, de asemenea, speranța că europenii s-ar putea răzgândi, diplomații americani au persistat luni, uneori chiar ani, în a face confuzia între "identitatea" de securitate europeană și "politica" europeană de securitate, folosind acronimul ESDI atunci când se refereau la CESDP. [3] 
[III] Generalii nu prea lasă lucrul pe chestiunile reale în favoarea discuțiilor cu eurocrații: 
Problema, din nou, nu este coordonarea, ci evidenta părtinire pro-NATO. Spune enorm faptul că generalii care își reprezintă națiunile lor în aranjamentele de apărare europene își petrec majoritatea timpului (în mod obișnuit șase zile din șapte, și chiar și atunci când se discută chestiuni legate de UE) la cartierul general NATO.
 [IV] În diverse reuniuni se discută deschis despre renunțarea la absurditatea dublării politicii de securitate, în condițiile existenței NATO: 
Regresia PSAC a ajuns acum la un punct în care noțiunea de a transfera structurile sale înapoi la NATO este evocată în mod deschis. Faptul că un fost ministru al apărării din Bulgaria, vorbind la o conferință, a putut merge atât de departe încât să spună că această criză financiară arată în mod clar că "este timpul să nu ne mai încurcăm cu PSAC, și să ne punem toate ouăle în coșul NATO, în schimb", este o reflectare fidelă a atmosferei generale. [12]  Deși lipsiți de stilul inimitabil al ministrului bulgar, o serie de experți au exprimat recent idei similare. Directorul Carnegie Europe, Jan Techau, a cerut prin 2011 "Uitați de PSAC, e timpul pentru planul B". Dacă remarca lui nu este, în sine, surprinzătoare, nici nu ar trebui să vină ca o surpriză faptul că pentru el Planul B înseamnă loialitate atlantistă necondiționată. După cum s-a exprimat el, "Europa ar trebui să oprească construirea unui sat Potemkin [= butaforie, decor] numit PSAC, atunci când ceea ce-i trebuie într-adevăr i se va livra în schimbul unei cultivări ceva mai solide a legăturii transatlantice". Europenii trebuie doar să renunțe la "strategii inutile de independență sau de compensare", și să recunoască pentru ei înșiși și pentru orice persoană interesată că "în cele din urmă, americanii sunt cei care vor garanta securitatea Europei". [13]
[V] Pacifismul a fost instrumentat de propaganda UE, însă acum a devenit deranjant:
Dacă se consideră că ar trebui să fie urmărită realizarea unei apărări europene, atunci atât atlantismul dogmatic cât și pacifismul ideologic trebuie să fie eliminate din gândirea noastră strategică.

*     *     *
De văzut și:

2 comentarii :

Riddick spunea...

[I]

The European Union’s so-called Common Security and Defence Policy (CSDP) celebrates its 15th birthday in a state of deep hibernation, to use the expression employed by the French Chief of the Defence Staff, admiral Guillaud. [1] Once the centre of attention and the winner of all popularity contests — Eurobarometers made a point of showcasing its level of support in public opinion (consistently topping the 70 per cent mark) during the first couple of years, but then apparently lost interest in the question —, considered both the symbol of the Union’s strategic ambitions and the depository of its true potential, the CSDP is now the “stepchild” of European integration: the one that puts its weaknesses in a cruel light, while at the same time diverting attention and resources from the “real issues” on Europe’s agenda.

Blaming the financial crisis and the subsequent turmoil for the CSDP’s fall from grace would be all too easy but, more importantly, it would be false. The derailment of the EU’s defence policy from its original course pre-dates the onset of the crisis; indeed, were it not for this derailment, the CSDP would have all the potential to be part of the solution to Europe’s current predicaments. And a crucial part at that: a shared strategic vision underpinned by actual defence initiatives would give Europe a badly needed boost, both psychological and economic. The European Council’s so-called Defence Summit in December 2013 may turn out to be the starting point for a revival. The present paper will argue that even keeping the CSDP in hibernation would be better, for Europe, than re-launching it along the route it had started to go down before falling into its artificial coma. A radical return to the foundations is needed, if European defence is ever to live up to its name, in other words to both the “defence” and the “European” parts.

[II]

Regardless of British reservations, the fact was that NATO no longer had a monopoly, and the EU was henceforth a legitimate setting in which to discuss and develop policies on military matters. As Richard Hatfield, Policy Director at the UK Ministry of Defence, put it: Saint-Malo “let the genie out of the bottle.” [2] This was an opinion widely shared in the American policy establishment from the outset. The United States’ representation in Brussels was quickly increased by half, and US Secretary of State Albright did not shy away from publicly setting conditions for this “autonomous” defence endeavour on the part of America’s closest friends and allies. She famously stressed the need for Europeans to avoid “the three Ds”: namely “decoupling” European decision-making from the Alliance (thereby enshrining NATO’s so-called right of first refusal); “duplication” of NATO structures and planning processes; and “discrimination” against non-EU member NATO allies (most notably Turkey). To further demonstrate US discontent, and perhaps also their hope that the Europeans might have second thoughts, American diplomats persisted for months, sometimes even years, in confusing European security “identity” with European security “policy”, using the acronym ESDI when referring to the CESDP. [3]

Riddick spunea...

[III]

The problem, again, is not coordination, but the obvious pro-NATO bias. It speaks volumes that the generals representing their nations in European defence settings spend most of their time (routinely six days out of seven, and even when discussing EU issues) at NATO headquarters.

[IV]

The regression of the CSDP has now reached a point at which the notion of transferring its structures back to NATO is openly evoked. The fact that a former defence minister of Bulgaria, speaking at a conference, could go as far as to say that the financial crisis clearly shows that “it is time to stop bothering ourselves with the CSDP, and to put all our eggs into the NATO basket instead”, is a faithful reflection of the general atmosphere. [12] Albeit lacking the Bulgarian minister’s inimitable style, a number of experts have recently expressed similar ideas. The director of Carnegie Europe, Jan Techau, back in 2011, urged “Forget CSDP, it’s time for Plan B.” If his remark is not, in itself, surprising, neither should it come as a surprise that, to him, Plan B means unconditional Atlanticist loyalty. As he put it, “Europe should stop building a Potemkin village called CSDP when what it really needs will be delivered in return for some solid cultivation of the transatlantic link.” Europeans simply need to give up “futile strategies of independence or counterbalancing”, and admit to themselves and to anybody interested that “in the end, it’s Americans who will guarantee Europe’s security.” [13]

[V]

If it is deemed that European defence should be pursued, then both dogmatic Atlanticism and ideological pacifism need to be barred from our strategic thinking.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO:

Radu Carp, 2012: "Iar pentru a pune această întrebare în contextul României de azi, dincolo de problema naţională sau cea a păstrării Tradiţiei şi a religiei, nu cumva orice structură federală ar conveni unui stat care, oricum am lua-o, se află şi se va afla la periferia geografică a Europei ? O Românie parte a unui stat federal care să aibă aceeaşi pondere cu orice alt stat membru… ar fi sau nu în interesul naţional ? Ori este cumva în interesul naţional să menţinem aceeaşi elită birocratică necompetitivă care se auto-regenerează tocmai pentru că ne aflăm la periferie şi undele de şoc ale unui model mai eficient de organizare nu mai sunt aproape deloc resimţite ? Suveranitatea pe care unii dintre noi sunt gata să o apere cu preţul vieţii nu este nimic altceva decât un concept determinat istoric, născut pentru a legitima modelul statului centralizat împotriva unor ameninţări externe şi contestări interne".

Postări populare (nu P.P.E. !):