31 iulie 2013

Integrarea apărării în UE: subminarea NATO, a relațiilor transatlantice, și a securităţii Europei



O analiză apărută la Heritage Foundation privind influenţa pe care înfiinţarea "Armatei UE" ar avea-o asupra securităţii europene şi transatlantice. 

Cine sunt promotorii acestei idei: birocraţii de la Bruxelles, care vor să preia ei controlul asupra tuturor politicilor statelor naţionale (inclusiv cea de apărare).

EU Defense Integration: Undermining NATO, Transatlantic Relations, and Europe’s Security

Introducere

Evoluțiile din cadrul Politicii de Securitate şi Apărare Comună a Uniunii Europene (PSAC) amenință să submineze cooperarea în domeniul securității transatlantice între SUA și partenerii săi europeni. Departe de a îmbunătăți capabilitățile militare ale țărilor europene, PSAC decuplează SUA de securitatea europeană și va slăbi în cele din urmă alianța NATO. Factorii de decizie politică din SUA ar trebui să urmărească evoluția PSAC și să descurajeze UE să mai continue aprofundarea integrării apărării. Este evident că o armată a UE este scopul final al PSAC. Consecințele ar fi importante: SUA îşi vor pierde influența în chestiunea securităţii europene, iar NATO va deveni o prioritate de rangul al doilea pentru majoritatea țărilor europene. În cele din urmă, aceasta ar însemna sfârşitul Europei ca actor serios de securitate pe scena mondială. Dreptul de veto al celor cinci membri neutri ai UE, împreună cu inerția birocratică de la Bruxelles ar putea duce la o paralizie în luarea deciziilor și probabil înseamnă că forțele UE ar putea fi trimise rar - dacă vor fi trimise vreodată - în operațiuni de luptă din zone îndepartate. PSAC face mai mult rău decât bine, și SUA ar trebui să i se opună.

Când vine vorba de apărare și de capabilitate militară în secolul 21, este clar că Europa nu-şi îndeplineşte partea sa. Cheltuielile și investițiile din domeniul apărării în Europa au scăzut constant de la sfârșitul Războiului Rece. Voința politică de a trimite trupe în zone cu pericol atunci când este în interesul național s-a evaporat aproape complet pentru majoritatea țărilor din UE. În timpul recentei operaţiuni din Libia țările europene au fost literalmente în criză de muniții. [1] Multe țări europene se întrec în a ieşi primele din Afganistan. [2] În Mali, țările europene au reușit să adune împreună doar 150 de instructori pentru a instrui armata maliană.

UE nu este răspunsul la problemele militare ale Europei. În schimb, SUA ar trebui să facă presiuni pentru mai multe soluții bazate pe NATO, asigurându-se că toate progresele capabilităților de apărare europene se face prin intermediul NATO, sau cel puțin pe o bază multilaterală. Aceasta va asigura primatul NATO, și dreptul de prim refuz pentru orice chestiune de apărare legată de Europa, și va garanta că SUA are o capacitate de influență în raport cu nivelul de resurse pe care le-a angajat în Europa.

SUA: motive de îngrijorare în privinţa UE

Unii susțin că răspunsul la declinul forţelor armate ale Europei este o mai mare integrare a apărării în UE. [3] Acest punct de vedere nu a fost contestat la Washington, și mulţi politicieni americani sprijină o mai mare integrare a apărării în UE fără a ține cont de implicațiile acesteia asupra NATO sau asupra relațiilor transatlantice. Entuziasmul american pentru integrarea apărării UE se explică printr-o lipsă de înțelegere și de cunoștințe de bază cu privire la Politica de Securitate şi de Apărare Comună a UE (PSAC), împreună cu speranța greșită că integrarea apărării UE va duce la o mai mare implicare militară a membrilor UE.

Politicienii americani sunt atât de disperaţi ca Europa să facă mai mult pentru a-şi îmbunătăți capabilitățile sale militare, încât mulți dintre ei privesc UE ca pe un panaceu pentru relele din Europa. Crezând că un rol mai puternic al UE în materie de apărare va încuraja țările europene să investească mai mult în apărare înseamnă a presupune că UE va fi capabilă să facă ceva ce NATO nu a fost în stare să facă de la sfârșitul Războiului Rece. Prin urmare, factorii de decizie din SUA care gândesc astfel sunt susceptibili de a fi dezamăgiţi.

UE ca instituție nu poate fi un actor serios în domeniul apărării, dacă nu pentru altceva, măcar pentru motivul că printre membrii săi se numără cinci țări neutre, care pretextează motive legale sau istorice pentru refuzul de a adera la alianțe militare. [4] În plus, UE nu poate fi niciodată un partener credibil pentru NATO, deoarece Ciprul, stat membru al UE, este în mod constant la cuțite cu Turcia, membru al NATO, blocând continuu cooperarea NATO-UE.

Mulți politicieni europeni preferă să se învelească cu pătura de securitate a UE crezând că UE poate și ar trebui să fie responsabilă pentru aproape fiecare aspect al vieții din Europa. Realitatea este că nu face faţă, aşa cum se vede cu actuala criză economică de pe continent. Acest lucru este valabil mai ales în domeniul apărării și securității.

De la crearea sa, în 1992, UE a insistat pentru un rol mai puternic în politica de apărare și a construit instituții militare şi de apărare care copiază rolul și responsabilitățile NATO - celule de planificare militară, un Stat-Major al UE, un Comitet Militar al UE, o Agenție Europeană de Apărare, şi grupurile tactice de luptă ale UE, pentru a numi doar câteva. În timp ce aceste demersuri pot părea că vor ajuta NATO, de fapt niciunul nu a adus nici capabilități serioase, credibile, nici resurse pentru alianță.

Există evoluții cărora SUA ar trebui să le acorde o atenție deosebită, anume acelea privind recentele inițiative de apărare ale UE:

  • Deturnarea de resurse. Cu cheltuielile de apărare din Europa aflate la un minim istoric, fiecare euro cheltuit cu PSAC este cu unul mai puțin de cheltuit cu NATO. Există o credință că investițiile în inițiativele de apărare ale UE vor echivala cu capabilitatea militară, care va fi, de asemenea, disponibilă pentru NATO. Acest lucru este înșelător, deoarece cele cinci state membre neutre ale UE, precum și Ciprul, ar putea foarte probabil să-şi exercite dreptul de veto asupra utilizării oricărui activ al UE în folosul NATO.
  • Supranaționalismul în politica de apărare. Supranaționala Comisie a UE și Parlamentul European au început încet-încet să intre în domeniul politicii de apărare. Elaborarea politicii de apărare în Europa ar trebui să rămână la nivel interguvernamental și să se desfășoare sub egida NATO. Aceasta va asigura că liderii americani vor avea un nivel de influență proporţional cu nivelul de resurse pe care SUA le-a angajat în Uniunea Europeană.
  • Tratatul de la Lisabona. Cel mai recent tratat major al UE include un număr de inițiative din domeniul apărării care amenință să submineze și să dubleze NATO. Tratatul estompează, de asemenea, pentru prima dată, limita dintre ceea ce a fost în mod tradițional supranațional și ceea ce a fost interguvernamental în domeniul politicii de apărare a UE.
  • Scoaterea SUA din securitatea transatlantică. Cu excepția cazului în care NATO își păstrează supremația în toate aspectele legate de securitatea transatlantică, integrarea mai profundă a apărării UE va decupla în cele din urmă SUA de Europa. Acest lucru nu ar fi în interesul Americii, SUA având interese politice și economice legitime, în Europa și la periferia continentului.
Interesul național al Americii și istoria integrării apărării europene

Administrația Obama - ca şi celelalte administrații SUA anterioare - a acordat prea multă susținere, aproape orbește, unei "uniuni tot mai strânse" [5] a statelor europene. Acest lucru nu este ceva nou. La urma urmei, SUA a initiat integrarea europeană la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, deoarece interesele naționale americane au fost în joc. Crearea Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) [6] la sfârșitul anilor 1940, concepută pentru a distribui mai eficient fondurile Planul Marshall în Europa, a fost, probabil, prima formă de promovare de către SUA a integrării economice europene.

Statele Unite au sprijinit OCEE dintr-un motiv practic - pentru a se asigura că fondurile Planului Marshall vor fi distribuite perfect și rapid. Aceasta fost în interesul Americii, în urma Războiului Rece. Sprijinul american pentru integrarea economică europeană, la acel moment, a fost mai mult o garanţie a faptului că Europa ar putea începe să se reconstruiască după al doilea război mondial, și mai puțin o susținere a unui superstat european.

Prin urmare, politica SUA față de integrarea europeană a fost, și ar trebui să fie, bazată pe pragmatism și pe interesele naționale. A corespuns scopurilor politicii externe a SUA de imediat după cel de-al doilea război mondial și din cea mai mare parte a Războiului Rece, sprijinirea integrării. Cu toate acestea, circumstanțele sociale, economice și politice postbelice care au condus la crearea Uniunii Europene nu se mai aplică astăzi.

O organizație care a început concentrată doar pe industria cărbunelui și oțelului în 1950 s-a transformat într-o organizație supranațională care atinge aproape fiecare aspect al vieții din Europa. De-a lungul anilor, puterea a trecut treptat către Bruxelles, departe de capitalele naționale ale statelor membre. Ca rezultat, puterea a fost mutată mai departe de cei care sunt afectaţi cel mai mult. Principalele organisme de decizie din UE sunt în mare parte nealese și în mare măsură nesubordonate guvernelor naționale. Pentru mulți politicieni europeni, integrarea mai profundă a devenit o religie seculară care servește doar intereselor unui grup mic de elite politice de la Bruxelles.

După cum se vede în criza curentă din zona euro, arhitecții unei Europe centralizate vor face tot ce este nevoie, indiferent cât de puternic ar contrazice cele mai de bază norme occidentale ale democrației și guvernării responsabile, în scopul de a realiza visul unor State Unite ale Europei - care va include o politică de apărare comună care va rivaliza cu NATO.

Ca și în toate aspectele legate de politica externă și de apărare a Americii, interesele naționale ale SUA trebuie să fie prioritare. Securitatea transatlantică nu este ceva diferit. Similar cu politica economică europeană, a existat o perioadă scurtă după cel de-al doilea război mondial, în care SUA au exercitat presiuni pentru o integrare europeană mai profundă în domeniul apărării. Deoarece amenințarea sovietică era în creștere în Europa și trupele americane din Germania de Vest au fost necesare pentru războiul din Coreea, SUA au căutat modalități acceptabile pentru a facilita reînarmarea Germaniei de Vest.

Deși au existat iniţial rezerve franceze privind permisiunea acordată Germania de Vest de a se înarma şi de a adera la NATO, secretarul de stat Dean Acheson a comunicat foarte clar poziția Statelor Unite în sprijinul demersului vest-german, în timpul unei reuniuni ministeriale NATO din 1950, la New York. [7]

Francezii s-au indignat de această propunere și au prezentat așa-numitul Plan Pleven - numit după premierul francez René Pleven, o lună mai târziu, în octombrie 1950. În cadrul Planului Pleven, s-ar fi creat o armată europeană supranațională care ar fi fost "subordonată instituțiilor politice ale unei Europe unite". [8] Planul Pleven declara:
Banii pentru armata europeană ar fi furnizaţi de un buget comun. Ministrul european al apărării ar fi responsabil pentru punerea în aplicare a obligațiilor internaționale existente și pentru negocierea și implementarea de noi angajamente internaționale, pe baza directivelor primite de la Consiliul de Miniștri. Programele europene de echipamente şi de armament ar fi decise și derulate sub autoritatea sa.
Câteva luni mai târziu, cei șase membri [9] ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oţelului, predecesorul timpuriu al UE, au convocat o conferință interguvernamentală pentru a stabili ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Comunitatea Europeană de Apărare (EDC). SUA a fost de acord fără tragere de inimă cu ECD, doar pe motivul că ar fi modalitatea care ar permite Germaniei de Vest să se reînarmeze.

Deși, oarecum paradoxal, Parlamentul francez a votat împotriva EDC în 1954, SUA au reuşit să utilizeze capitalul politic obținut prin sprijinirea EDC pentru a deschide calea Germaniei de Vest către aderarea la NATO. În acest caz, SUA au reuşit să îşi atinga scopul sprijinind EDC și integrarea europeană - o Germanie de Vest reînarmată care a fost capabilă să contribuie la apărarea Europei continentale împotriva Uniunii Sovietice, prin intermediul canalelor NATO, în același timp cu reducerea unei părţi din povara militară americană în Germania de Vest. Sprijinul SUA pentru integrarea apărării europene din anii 1950 a fost mai mult pentru reînarmarea Germaniei de Vest, spre a elibera trupele americane ca să poată lupta în Coreea, decât era pentru avansarea proiectului european.

La momentul în care Parlamentul francez a respins propunerea EDC, războiul din Coreea se încheiase și amenințarea imediată pentru Europa de Vest din partea Uniunii Sovietice a fost înghețată sub forma Războiului Rece. În consecință, ca urmare a dezbaterii politice controversate din Europa în ceea ce privește integrarea apărării, și din cauza rolului important jucat de NATO în timpul Războiului Rece, țările europene nu au ridicat din nou problema integrării apărării, în vreun mod semnificativ până la Tratatul de la Maastricht din 1992, care a creat Uniunea Europeană. Cu toate acestea, până în 1999, la Tratatul de la Amsterdam, și până la Tratatul de la Nisa din 2003 nu au început să se observe progrese reale în integrarea apărării UE.

Momentul definitoriu al integrării apărării UE a avut loc în timpul unei întâlniri între prim-ministrul britanic Tony Blair şi preşedintele francez Jacques Chirac în orașul-port francez Saint-Malo, în decembrie 1998. Acest summit, care a deschis drumul pentru viitoarea integrare a apărării UE, a emis un Comunicat al Summitului în care se declară:
În acest scop, Uniunea trebuie să aibă capacitatea de acțiune autonomă, susținută de forțe militare credibile, mijloacele de a decide să le folosească și disponibilitatea de a face acest lucru, în scopul de a răspunde crizelor internaționale. [10]
Reuniunea de la Saint-Malo trimis semnale de alarmă în SUA. Cuvintele folosite, "acţiune autonomă", au înțelesul de "fără NATO" și, prin urmare, fără un rol pentru SUA.

Pentru mulți din Statele Unite aceasta a fost ceva inacceptabil, mai ales după decenii de angajament american în Europa în timpul Războiului Rece, și pentru că Europa a eșuat în mod repetat să acționeze în Balcani. Pe bună dreptate, Administrația Clinton a dorit să vadă un NATO puternic și extins, aflat în continuare sub conducerea SUA. Prin urmare, după reuniunea de la Saint-Malo, SUA a trasat pentru prima dată liniile roșii privind subiectul a ceea ce ar fi acceptabil în integrarea apărării UE.

La acel moment, secretarul de stat Madeleine Albright a prezentat foarte clar îngrijorările și poziția Americii într-un articol op-ed publicat în Financial Times. [11] A conturat politica SUA privind integrarea apărării UE sub numele devenit cunoscut ca "Cei trei D ai lui Albright":
  • Fără decuplare. Integrarea apărării UE nu ar trebui să decupleze SUA de securitatea Europei. Prezența militară a SUA în Europa îi descurajează pe adversarii americanilor, întărește aliații, și protejează interesele americane. În ultimii 90 de ani, SUA s-a decuplat de Europa în două rânduri: (1) în timpul anilor 1920, atunci când forța de ocupație a SUA a părăsit Renania, și (2) în timpul imensei retrageri de trupe de la începutul anilor 1990, după încheierea Războiului Rece. În ambele cazuri, au urmat în curând noi epoci de instabilitate pe continent. Interesele economice și de securitate ale Americii necesită o Europă stabilă, și prezența militară a SUA în Europa contribuie la această stabilitate.
  • Nicio dublare. Orice structuri care rezultă din integrarea apărării UE nu ar trebui să dubleze structurile existente deja în NATO. Cele mai evidente exemple de dublare risipitoare a UE sunt dorința de a stabili un comandament operațional al UE și crearea forţelor de reacție rapidă a UE - ambele există deja în interiorul NATO.
  • Nicio discriminare. UE nu ar trebui să discrimineze partenerii NATO din afara UE, cum ar fi Turcia, Norvegia, și Albania. De exemplu, deși Turcia, cu cea mai mare armată din Europa, a fost un membru al Grupului pentru Armamente al Europei Occidentale (predecesorul Agenției Europene de Apărare), este un membru al Organizaţiei pentru Cercetare şi Tehnologie a NATO, și participă la Organizația pentru Cooperarea Comună în domeniul Armamentului, UE nu-i permite să participe la Agenția Europeană de Apărare a UE.
Spre sfârșitul Administrației Clinton și în primele zile ale primei Administrații a lui George W. Bush, Cei trei D ai lui Albright au format fundamentul politicii americane față de integrarea apărării din UE. Primul secretar al Apărării al lui Bush, Donald Rumsfeld, şi-a făcut clare opiniile sale cu privire la integrarea apărării UE clare în timpul unui discurs din 2001 ţinut în Germania: "Acțiunile care ar putea reduce eficacitatea NATO prin duplicare confuză sau prin perturbarea legăturii transatlantice nu ar fi pozitive". El a continuat prin a spune că inițiativele de apărare ale UE trebuie să fie incluzive și "deschise tuturor membrilor NATO care doresc să participe". [12] În mod evident, acesta nu a fost cazul cu Turcia.

Chiar și așa, în a doua jumătate a primului mandat al lui Bush și în al doilea mandat, viziunea SUA asupra Europei a luat o altă formă. Mulţi din Washington, la acel moment, au fost dispuși să închidă ochii la inițiativele de apărare ale UE, din două motive.

În primul rând, Casa Albă a vrut să câștige suport pentru obiective politice americane mai presante în Europa - și anume sprijinul european pentru invazia din Irak, înființarea unei capabilități de apărare anti-rachetă, și promovarea unei agende de extindere a NATO.

În al doilea rând, după ce s-a confruntat cu deficiențele Europei în Afganistan, în legătură cu incapacitatea Europei, sau cu lipsa sa de voință politică, de a desfăşura un număr considerabil de trupe combatante în prima linie, SUA urmăreau cu disperare ca europenii să-şi îmbunătățească cu orice preț capabilitățile lor militare. Această dorință de a vedea un mai capabil actor european în domeniul apărării a fost similară cu modul în care SUA urmăreau cu disperare să vadă Germania de Vest reîńarmată, în anii 1950. Prin urmare, SUA au fost dispuse să tolereze mai multă integrare a apărării UE, cu speranța că ea va îmbunătăți, de fapt, capabilitatea militară.

Președintele Obama a continuat sprijinul SUA pentru integrarea UE, în toate domeniile, inclusiv în cel al apărării. De fapt, în timp ce sprijinul preşedintelui Bush a fost mai mult implicit, președintele Obama a fost explicit. În timpul primului său summit NATO din 2009, președintele Obama a aprobat o integrare mai profundă a apărării UE, în discursul său în care a cerut Europei să dezvolte "capabilităţi mai robuste de apărare". [13] Declarația finală a summitului enunţa că "NATO recunoaște importanța unei apărări europene mai puternice și mai capabile". [14] În ambele cazuri, pentru audienţa europeană, cuvântul "Europa" a fost sinonim cu UE.

Starea actuală a PSAC

UE a avut așteptări mari de pe urma apărării comune, dar PSAC nu a reușit să contribuie la îmbunătățirea capabilităților forţelor armate din Europa. Statele membre ale UE au clădit lent instituțiile care să creeze o identitate de apărare a UE prin duplicarea instituțiilor NATO. Aceste evoluții dau bine pe hârtie, dar în practică aduc foarte puţine rezultate.

De la înființarea Politicii de Securitate şi Apărare Comună a UE (PSAC) în 1992, în conformitate cu Tratatul de la Maastricht, toate afacerile externe și politicile de apărare erau parte a celui de-al Doilea Pilon (interguvernamental) al Uniunii Europene. [15] Cu toate acestea, sistemul pilonilor a fost eliminat în temeiul Tratatului de la Lisabona de 2009, când UE a dobândit o identitate legală. De la introducerea Tratatului de la Lisabona, politica de apărare și cea externă sunt acum de competență politică comună între statele membre și Comisia Europeană. 

Evoluțiile recente din cadrul PSAC merg dincolo de construcția instituțională. Inițiativele de apărare ale UE au deturnat resursele limitate, le-au îndepărtat de NATO. Acest lucru a condus la o cultură acceptabilă în Europa, de "dublă responsabilitate" asupra trupelor naționale, atât pentru angajamentele UE cât și pentru cele NATO, în scopul de a da aparenţa unei capabilităţi militare crescute, însă doar pe hârtie, nu și în practică.

UE a făcut mai multe încercări eșuate de a înfiinţa forțe de reacție rapidă. Prima a fost Helsinki Headline Goal (HHG). [16] La un an după reuniunea de la Saint-Malo, UE a stabilit un obiectiv privind capabilitatea militară, cunoscut sub numele de Helsinki Headline Goal [Obiectivul Principal Helsinki], pentru a desfăşura efective între 50.000 şi 60.000, capabile de a efectua o gamă completă de misiuni de gestionare a crizelor, "misiuni de tip Petersberg", înainte de sfârșitul anului 2003. [17] Deloc surprinzător, UE nu a mai atins niciodată acest obiectiv.

Când a devenit clar în 2003 că HHG nu ar fi realizabil, UE şi-a redus nivelul de ambiție și a enunţat conceptul de grupări tactice (EUBG/EU Battle Groups), de asemenea, denumit în mod obișnuit ca Headline Goal 2010. Grupurile de Luptă ale UE, în compoziția lor generică, în funcție de misiune, sunt formate dintr-un personal de aproximativ 1.500. Statele membre ale UE le alocă trupe naționale, care ar putea fi folosite pentru a forma câte un EUBG, prin rotație.

EUBG, oricât de sonor ar suna, nu au realizat o creştere prea mare a capabilităţii militare. Deși în teorie EUBG există încă și astăzi, nici măcar un singur EUBG nu a efectuat vreodată o misiune dincolo de granițele naționale sau în condiţii reale de luptă. Cerința UE este de a avea două grupări tactice gata în orice moment. Din păcate, chiar și această cerință modestă s-a dovedit recent a fi prea dificilă pentru UE de a o realiza. [18]

Misiunile militare conduse de UE care au avut loc au fost modeste ca domeniu de aplicare și ca amploare. Din 2003, au existat un total de opt operații militare conduse de UE. Din aceste opt misiuni, jumătate au avut loc în Africa francofonă și au fost misiuni în mare parte franceze, dar sub steagul UE. De exemplu, Operaţiunea Artimis în Republica Democrată Congo a totalizat un efectiv de 2.200 de militari, dintre care 1.785 au fost francezi. Dintre cei 3.700 de militari care au format misiunea militară a UE în Ciad și Republica Centrafricană, în 2008, aproximativ 2.500 au fost francezi. Deși nu există niciun motiv de îndoială asupra faptului că aceste misiuni militare au avut un efect local pozitiv pe teren, acestea nu au fost nimic mai mult decât operațiuni militare mici, într-un mediu de securitate semi-permisiv. Cu greu ar putea fi un indiciu al faptului că UE este o putere militară emergentă.

Pe hârtie, se pare că UE a făcut progrese importante de la acordul din 1998 de la Saint-Malo privind îmbunătățirea capabilităților militare ale Europei. Totuşi, în practică, nu acesta este cazul. Factorii de decizie politică din SUA trebuie să vadă PSAC drept ceea ce este de fapt: un tigru de hârtie care nu a procurat capabilitate militară crescută pentru SUA sau NATO.

O Europă în declin înseamnă un declin al NATO

Evoluțiile din cadrul PSAC nu au încurajat țările europene să-şi crească cheltuielile de apărare sau mărimea forţelor lor armate. Ca o alianță de securitate interguvernamentală, NATO este atât de puternic cât sunt şi statele sale membre. Din 28 de membri NATO, 26 sunt europeni. Dintre aceştia, 21 sunt, de asemenea, în UE. Țările europene au împreună mai mult de două milioane de bărbați și femei în uniformă, dar, potrivit unor estimari, doar 100.000 - adică abia 5 la sută din totalul efectivelor - au capabilitatea de a fi dislocate în afara granițelor naționale. [19]

Este o situație tristă că PSAC nu a făcut nimic pentru a rezolva problema. Nimic din acordul franco-britanic din 1998 de la Saint-Malo, care a lansat în mod efectiv ceea ce este cunoscut astazi ca PSAC și a deschis calea pentru aprofundarea integrării apărării, nu a dus la o mai mare capabilitate militară sau la cheltuieli de apărare mai mari în Europa. În consecinţă, nu există nici motive să se creadă că sprijinul american pentru integrarea mai profundă a apărării UE va conduce la o mai mare capabilitate militară europeană.

De exemplu, dimensiunea forțelor armate ale unora dintre cei mai mari cheltuitori cu apărarea din Europa a scăzut. Forțele armate ale Germaniei au scăzut de la 333.000 în 1998 la 205.000 în 2011. Forțele armate ale Franței au fost reduse de la 449.000 în 1998 la 227.000 în 2011. Forțele armate din Italia au fost reduse de la 402.000 în 1998 la 192.000 în 2011. [20]

PSAC nu a făcut, de asemenea, nimic pentru a-i încuraja pe europeni să cheltuiască mai mult pe apărare. Din 2008, 16 membri europeni ai NATO și-au redus cheltuielile militare. Reducerile din multe țări NATO au depășit 10 la sută. [21] În 2012, doar patru din cele 28 de state membre NATO - Statele Unite, Estonia, Marea Britanie şi Grecia - au cheltuit cele două procente din produsul intern brut (PIB) pe apărare, conform cerinţelor NATO. Franța a ajuns în 2011 sub limita de 2 la sută.

Lipsa de investiții europene în apărare a avut un impact direct asupra operațiunilor recente de peste mări. La nivelul operațiunilor de luptă din Afganistan, mulți membri europeni ai NATO au dificultăți, trimiţând doar câteva zeci de militari odată. Multe state membre UE nemembre NATO de-abia au dislocat trupe, sau deloc. În prezent, Irlanda are șapte militari [22] în Afganistan; Austria are doi. [23] Când europenii trimit trupe, sunt adesea cu multe restricţii ale misiunilor, cum ar fi fără zboruri pe timp de noapte sau fară patrule de luptă dincolo de o anumită distanță de o bază. [24]

Chiar dacă la o scară mult mai mică în comparație cu Afganistanul, recenta campanie din Libia a decurs mai bine. Ceea ce a început ca o operațiune militară de inspiraţie anglo-franceză a trebuit să fie absorbită rapid într-o operațiune NATO, pentru că UE nu a avut voința politică și capabilitatea militară (fără SUA), pentru a duce misiunea până la finalizare. În ceea ce privește contribuția Europei la operațiunea din Libia, fostul secretar al Apărării, Robert Gates, a rezumat:
Cu toate acestea, deşi fiecare membru al alianței a votat pentru misiunea Libia, mai puțin de jumătate au participat la toate, și mai puțin de o treime au fost dispuși să participe la misiuni de bombardament. Sincer, mulți dintre acei aliați care stau pe margine fac acest lucru nu pentru că nu doresc să participe, ci pur și simplu pentru că nu pot. Nu au, pur şi simplu, capabilităţi militare. [25]
Acesta este, în principal, rezultatul scăderii investițiilor în apărare ale membrilor NATO, încă de la sfârșitul Războiului Rece, precum și al lipsei de voință politică de a folosi capabilitatea militară atunci când și acolo unde este nevoie.

Dacă NATO a avut probleme în timpul operațiunii din Libia, atunci rolul militar al UE acolo nu a fost decât inexistent. Contribuția militară a UE la criza din Libia a fost înființarea unui schelet de comandament militar în Italia, la costul de aproape 8 milioane € (aproximativ 10 milioane dolari). [26] Obiectivul său a fost, în cele din urmă, conducerea unei misiuni militare umanitare în Libia. Cu toate acestea, niciodată misiunea nu a mai avut loc, ceea ce a făcut ca un proeminent site european de știri sa lanseze întrebarea: "A fost EUFOR Libia o păcăleală de 1 Aprilie ?" [27]

În prezent, UE se descurcă doar puțin mai bine în Mali. Începând cu ianuarie 2013, a avut loc o operațiune militară, cu conducere franceză şi cu susţinere africană, pentru a îndepărta forțele de opoziție din nordul statului Mali și pentru a fi reluat controlul guvernului central în întreaga țară. În scopul de a ajuta la construirea capabilităților de securitate ale malienilor, UE a creat o misiune de instruire pentru armata din Mali.

Misiunea aprobată de către Consiliul UE face apel la desfășurarea a numai 500 de militari (dintre care 150 sunt instructori reali) și va avea un buget pentru a putea funcționa de aproximativ 12 milioane € (aproximativ 15 milioane de dolari) pe an - toate acestea pentru o țară care este de două ori mai mare decât Texasul. Misiunea NATO de instruire din Afganistan (NTM-A) cere 2.700 de instructori, iar în 2012 a avut un buget operațional de 11,2 miliarde de dolari. [28] Practic, la fiecare 12 ore, NATO cheltuie pentru pregătirea afganilor aceeaşi sumă pe care UE o va cheltui într-un an cu instruirea armatei din Mali.
 
Supranaționalismul: scoaterea treptată a statului-națiune din politica de apărare

Este în interesul Statelor Unite ca toate politicile și planificările de apărare privind Europa să aibă loc în structurile NATO, sau cel puțin la un nivel multilateral, de la stat-națiune la stat-națiune. Acest lucru va asigura nu numai că liderii americani vor avea o influență corespunzătoare nivelului resurselor militare angajate de SUA în Europa, dar, de asemenea, se asigură faptul că politica de apărare va rămâne interguvernamentală, și nu supranațională, și că NATO își va păstra supremația în toate chestiunile de apărare europene.

Încet și treptat, instituțiile supranaționale ale UE, în primul rând Comisia UE [29] și Parlamentul European, dar, de asemenea, în anumite zone, Curtea Europeană de Justiție, [30] încercă să obțină mai multă putere asupra politicilor de apărare ale statelor membre. SUA nu ar trebui să susțină o situație în care țările europene care sunt membre ale NATO, se pun singure într-un rol de subordonat al UE în ceea ce privește politica de apărare.

Comisia Europeană îşi câştigă treptat poziţii de decizie în domeniul politicii de apărare. Una dintre cele mai mari schimbări introduse de Tratatul de la Lisabona din 2009 a fost fuzionarea Pilonului al Doilea (interguvernamental) al Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună cu Primul Pilon (supranațional) al Comisarului European pentru Relații Externe, într-o poziție puternică numită Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. [31] În plus, această poziție are, de asemenea, rangul de prim-vicepreședinte al Comisiei UE - adăugându-se elementul supranațional.

Înainte de Tratatul de la Lisabona, Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună a lucrat direct pentru statele membre (în același mod ca și Secretarul General al NATO), și Comisarul European pentru Relații Externe a lucrat direct pentru președintele Comisiei UE. Cu cele două poziții acum fuzionate, Înaltul Reprezentant al UE răspunde atât faţă de statele membre cât şi faţă de Comisia Europeană. Acest lucru este inacceptabil, deoarece, pentru prima dată, se estompează linia dintre ceea ce este interguvernamental și supranațional în dezvoltarea şi implementarea politicilor externă de apărare ale UE.

In timp ce funcţionează simultan ca prim-vicepreședinte în cadrul Comisiei Europene, noul rol al Înaltului Reprezentant acordă Comisiei Europene un cuvânt de spus în politica externă și de apărare, cum nu a mai avut înainte. În afară de a fi responsabil pentru coordonarea politicilor externe și de apărare a UE, Înaltul Reprezentant/Prim Vice-Președintele are puterea de a propune în mod formal - dar fără să autorizeze - operațiunile militare sub comanda UE. [32]

În plus, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Înaltul Reprezentant este, de asemenea, șeful Agenției Europene de Apărare, este responsabil de Serviciul de Acțiune Externă (Corpul diplomatic al UE), și prezidează Consiliul Afaceri Externe, poziţie ocupată anterior de ministrul de externe al țării care deține președinția UE. Aceasta duce la concentrarea puterii în domeniul politicii externe și de apărare într-un mod nemaivăzut în UE.

Susținătorii acestei funcții noi din Tratatul de la Lisabona vin cu argumentul că aceasta va ajuta la stabilirea unei coerențe și consecvențe între diferitele instituții supranaționale și interguvernamentale din UE pe problemele de politică externă. Cu toate acestea, acest lucru ar trebui să fie văzut ca un prim pas al unui proces incremental și pe termen lung, care va pune în cele din urmă politica externă și de apărare a UE sub controlul Comisiei UE.

Comisia Europeană, Parlamentul European și Curtea Europeană de Justiție caută, de asemenea, să îşi maximizeze influența și puterea în domeniul sensibil al achizițiilor pentru apărare. O recentă Directivă a Comisiei Europene [33] încearcă să limiteze cantitatea de flexibilitate pe care membrii UE (inclusiv cele 21 de state membre ale UE care sunt și membre ale NATO) o au în prezent în evitarea normelor pieței UE pe motive de securitate națională atunci când achiziționează de produse necesare apărării.

Normele UE permit statelor membre opțiunea de a-şi proteja interesele de securitate națională, invocând o prevedere cunoscută ca articolul 346 din Tratatul de la Lisabona. [34] Articolul 346 garantează că statele membre pot lua măsurile necesare pentru a se asigura că interesele naționale de securitate sunt protejate în timpul derulării procesul de achiziții.

În cazul în care Comisia Europeană suspectează un membru al UE că nu poate demonstra de ce o anumită ofertă publică pentru un articol din gama echipamentelor militare ar reprezenta un risc pentru interesele sale de securitate, țara respectivă poate fi adusă în fața Curții Europene de Justiție. În mod evident, ar trebui să fie la latitudinea statelor individuale, nu a Comisiei UE sau a instanței de judecată, să determine nevoile de apărare ale propriilor forțe armate.

În 2008, Republica Cehă a atribuit direct un contract de achiziții publice de bunuri în valoare de 132 milioane € (aproximativ 139 milioane dolari) pentru patru aeronave militare de transport tactic CASA-295, fără organizarea unei proceduri de licitație. Autoritățile cehe s-au bazat pe "interesele esențiale de securitate" spre a invoca scutirea de la articolul 346, deoarece aceste avioane au fost în cele din urmă destinate pentru Afganistan pentru a sprijini trupele cehe care participă la operațiunea condusă de NATO. După ce a amenințat că va aduce chestiunea în fața Curții Europene de Justiție, în cele din urmă Comisia a cedat și a renunţat, în noiembrie 2011. [35]

Cum a remarcat Clara Marina O'Donnell de la Center for European Reform, cu sediul la Londra:
Prin adoptarea inițiativelor, statele-membre ar trebui să accepte supravegherea de către Comisie într-o zonă pe care au păzit-o până acum cu gelozie. Ministerele apărării nu ar mai avea ultimul cuvânt în achizițiile lor din domeniul apărării. [36]
PSAC este repetitivă și discriminatoare faţă de NATO

Susţinătorii integrării apărării UE argumentează că toate capacitățile militare desfășurate sub egida PSAC vor fi întotdeauna puse la dispoziția NATO. De exemplu, o grupare tactică ar putea fi, de asemenea, solicitată pentru operațiunile NATO, dacă, și când, NATO va solicita vreodată utilizarea sa. Acest lucru poate suna bine în teorie, dar este puțin probabil să funcționeze în practică.

Acest lucru se datorează funcționării instituționale a UE și compoziției membrilor săi. La orice moment ar fi utilizate mijloacele militare ale UE, este necesar acordul unanim al tuturor membrilor UE. Șase state membre ale UE cu drept de veto nu sunt membre ale NATO. Dintre aceste șase țări, cinci sunt țări oficial neutre: Irlanda, Austria, Malta, Suedia și Finlanda. Pe de altă parte, Ciprul este ostil din punct de vedere politic față de statul membru NATO Turcia, și a acumulat deja un palmares de blocare a cooperării NATO-UE, în trecut.

Cel mai recent exemplu de duplicare de către UE a capabilităților NATO este presiunea pentru crearea unui Cartier General Permanent al UE (OHQ). Un Comandament al UE este o propunere inutilă și costisitoare, care are de-a face mai mult cu plantarea steagului UE decât cu creșterea capabilității militare a Europei. UE are deja acces la întreaga gamă de comandamentele militare NATO de la SHAPE (Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa), în cadrul aranjamentului Berlin-Plus. [37] Mai mult, UE are acces la cinci sedii centrale naționale pe care le poate utiliza pentru misiuni militare sub comanda UE. [38]

Costul estimat pentru instituirea unui comandament militar operațional al UE este de zeci de milioane de dolari. La un moment în care NATO îşi restrânge numărul de sedii regionale pentru a economisi bani, cu greu este de acceptat ca UE să şi le înmulţească pe ale sale. Deși un număr de state membre ale UE au solicitat crearea OHQ, britanicii l-au blocat până acum cu succes. Secretarul de Externe britanic William Hague le-a declarat reporterilor, în iulie 2011:
Am spus foarte clar că Marea Britanie nu va fi de acord cu un astfel de OHQ permanent. Nu suntem de acord acum, nu vom fi de acord nici în viitor. Aceasta este pentru noi o linie roșie. Ne opunem acestei idei pentru că credem că ar dubla structurile NATO și desparte definitiv planificarea UE de planificarea NATO. [39]
PSAC este, de asemenea, discriminatorie față de membrii NATO care nu fac parte din UE. Poate cel mai bun exemplu este cu Turcia. Deși Turcia poate fi un partener dificil pentru SUA și NATO, este un partener valoros, totuși.

Turcia a jucat un rol-cheie în NATO în timpul războiului rece, fiind unul din doi membri NATO care se învecina cu Uniunea Sovietică. Contribuția militară a Turciei la operațiunile internaționale de securitate o ridică faţă de multe dintre națiunile din Europa de Vest. Turcii au trimis mii de militari în Afganistan. În plus, ei au comandat Forța Internațională de Asistență de Securitate (ISAF) de două ori din 2002. Turcii au contribuit, de asemenea, la o serie de misiuni de menținere a păcii în Balcani, și au participat la Task Force-151 sub comanda americană în Golful Aden pentru a ajuta la combaterea pirateriei și a terorismului în regiune.

Sursa acestei atitudini discriminatorii față de Turcia este disputa dintre Cipru și Turcia. În plus, mulţi din UE nu mai vor să i se acorde Turciei ceea ce i-a fost promis la sfârşitul anilor 1980: aderarea la UE. Aceasta a creat o atmosferă de animozitate și neîncredere între UE și Turcia. Aceste două puncte combinate au cauzat probleme serioase pentru relațiile dintre NATO și UE:
  • Acordul tehnic între misiunea condusă de NATO în Kosovo, și misiunii civilă a UE, Rule of Law a fost amânată ani întregi;
  • Acordul tehnic între misiunea militară condusă de NATO în Afganistan, ISAF, și misiunea de poliție civilă a UE, EUPOL, încă nu a fost finalizat; și
  • În 2002 și 2003, această dispută a dus la preluarea cu întârziere a operaţiunii NATO Amber Fox din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM) de către UE.
Ciprul a fost acuzat că prin refuzul de a coopera cu Turcia pune vieți în pericol în locuri precum Afganistanul. În 2011, un raport publicat de Camera Lorzilor cu privire la misiunea UE de instruire a poliției în Afganistan declara:
Noi încă mai credem că lipsa unui acord formal de cooperare între forțele NATO din Afganistan și EUPOL privind securitatea personalului EUPOL a crescut riscul la adresa vieții personalului EUPOL, printre care se află şi cetățeni britanici. Acest lucru este inacceptabil .... Numai talibanii ar beneficia în urma lipsei unui astfel de acord. [40]
Tratatul de la Lisabona: Subminarea NATO

În timp ce originile problemelor economice curente ale Europei pot fi sesizate încă de la introducerea monedei unice, sursa problemelor politice recente ale UE provine din Tratatul Constituțional din 2004 și din ulteriorul Tratatul de la Lisabona, din 2009.

În 2004, a fost elaborat și propus pentru ratificare tuturor statelor membre ale UE un Tratat Constituțional. Cu toate acestea, cetățenii din Franța și Olanda au respins ratificarea acestuia în referendumuri populare. Curând după respingere, UE a solicitat "o perioadă de reflecție", și a format un "grup de înțelepți" pentru a determina ce a mers prost și ce ar trebui făcut în ceea ce privește un alt tratat, în viitor. Acest lucru a dus la Tratatul de la Lisabona, care a fost în cele din urmă ratificat în 2009, dar nu fără controverse.

Conform analizei think-tank-ului Open Europe din Londra, 96 la sută din text era acelaşi ca și cel al Tratatului. Constituțional [41] De fapt, Valéry Giscard d'Estaing, fost președinte francez și autor al Tratatului Constituțional, a rostit fraza notorie despre Tratatul de la Lisabona, că "toate propunerile anterioare vor apărea în noul text, dar vor fi ascunse sau deghizate într-un fel". [42]

Chiar dacă cele două tratate sunt practic unul şi același, singura țară care a supus Tratatul de la Lisabona unui referendum popular a fost Irlanda, deoarece era obligatoriu prin lege. În special, a existat o preocupare că dispozițiile de apărare din Tratatul de la Lisabona ar încălca neutralitatea bine stabilită a Irlandei. [43] În iunie 2008, poporul irlandez a respins Tratatul. Imediat, elitele UE au solicitat o altă "perioadă de reflecție", a avut loc un alt referendum irlandez în octombrie 2009, iar tratatul a trecut, în cele din urmă. Departe de a fi o mare "piatră de hotar în istoria lumii noastre", [44] așa cum l-a descris secretarul de stat de atunci, Hillary Clinton, Tratatul de la Lisabona a pus bazele unei mari părţi din disprețul public vizibil azi în Europa.

Nu numai că Tratatul de la Lisabona a transferat mai multă putere și control de la statele membre la Bruxelles decât orice alt tratat de până atunci, dar el conținea, de asemenea, o serie de prevederi de apărare care amenință să submineze NATO. SUA ar trebui să ţină sub observaţie evoluţia acestor dispoziții ale Tratatului de la Lisabona:
  • Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO). Tratatul de la Lisabona a introdus un concept denumit cooperare structurată permanentă în domeniul apărării. Scopul PESCO este de a crea un nucleu dur în interiorul UE, format din acele țări care doresc să avanseze integrarea apărării, în scopul de a trece peste acele state membre ale UE care sunt mai puțin entuziasmate de integrarea apărării.Autorii Tratatului de la Lisabona au crezut că prin crearea unui grup exclusiv în interiorul UE - cel al țărilor care cooperează în domeniul apărării - vor fi atrase şi altele, pentru a-şi îmbunătăți capabilitățile lor militare. Până în prezent, PESCO nu a fost pusă în aplicare deoarece statele membre ale UE nu se pot pune de acord asupra a ceea ce ar trebui să fie obiectivele specifice ale PESCO și ce criterii ar trebui să fie în primul rând îndeplinite înainte ca un stat membru al UE să i se alăture.
Faptul că PESCO nu a fost pusă în aplicare este un lucru bun din punctul de vedere american și al NATO. În mod paradoxal, departe de a încuraja țările europene să investească mai mult în apărare, PESCO va face probabil exact opusul. Cu un miez interior care oferă majoritatea cerințelor militare din cadrul PSAC, membrii mai mici ai UE (dintre care mulţi sunt, de asemenea, membri ai NATO) vor avea puține stimulente pentru a cheltui mai mult pe apărare. Povara PESCO va fi în mare măsură lăsată în sarcina Franței și Marii Britanie, două țări care au deja capabilitate militară reală.
  • Clauza de apărare reciprocă. Tratatul de la Lisabona include, de asemenea, pentru prima dată într-un tratat al UE, o clauză de apărare reciprocă. În temeiul clauzei din Tratatul de la Lisabona, care dispune că "dacă un stat membru este victima unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun". [45] Această prevedere este o dublare evidentă a Articolului V din Tratatul NATO. Chiar și guvernul britanic a avertizat în timpul negocierilor tratatului: "apărarea comună, inclusiv ca o formă de cooperare consolidată, înseamnă dezbinare și o dublare a garanțiilor de care 19 din cele 25 de state membre se bucură prin intermediul NATO". [46]Un angajament de apărare reciprocă în Tratatul de la Lisabona este lipsit de sens, deoarece PSAC nu dispune de capacități militare, precum nici de voința politică de a acționa împotriva agresiunii armate fără sprijinul NATO. Prin urmare, acest lucru va da membrilor UE un fals sentiment de securitate și plasează în mod nemeritat PSAC la același nivel de importanță ca și NATO în domeniul apărării europene. [47]
  • Agenția Europeană de Apărare (EDA). Propusă inițial în Tratatul Constituțional din 2004 sub un nume puțin diferit, politicienii UE au decis să nu aștepte ratificarea tratatului înainte de lansarea Agenției în iulie 2004, printr-o acțiune comună. [48] Înființarea EDA în iulie 2004 a fost controversată, deoarece Tratatul constituțional, în care apărea menţionată EDA, a fost respins de alegătorii din Franța și din Țările de Jos, cu mai puțin de un an mai târziu.Într-o încercare slabă de a justifica atât existența agenției cât și să dea legitimitate tratatului, redactorii acestuia au inclus crearea EDA, ca parte din Tratatul de la Lisabona din 2009 - la cinci ani după ce agenția a fost deja înfiinţată. Chiar și William Hague, care acum este ministrul de externe al Marii Britanii, a declarat în Camera Comunelor în 2009, în timpul dezbaterii Tratatului de la Lisabona, că EDA a fost creată "pe o bază legală șubredă" [49]
Nu există exemple în care EDA să fi furnizat capabilitate militară substanțială pe câmpul de luptă, și doar câteva exemple în care EDA a furnizat capabilitate militară de nivel scăzut și modest. Două realizări mai importante ale EDA au fost crearea unui laborator de contracarare a dispozitivelor explozive improvizate (C-IED) care a fost dislocat în Afganistan, precum și instruirea de echipaje de elicopter, dintre care unele au fost, de asemenea, trimise în Afganistan. Chiar şi aceste eforturi au oferit puțin în practică.
C-IED Theater Exploitation Laboratory, conceput pentru a contracara amenințarea IED, este un proiect foarte modest, căruia i-au trebuit cinci ani pentru a ajunge în cele din urmă în Afganistan. Acesta este situat în Kabul, impactul său a fost limitat, iar site-ul propriu al EDA descrie laboratorul ca pe "un număr de containere standard ISO ticsite cu echipamente". [50]
Programul UE de Instruire pentru Elicoptere, The EU'S Helicoptrer Training Program, este proiectat pentru a obține echipaje europene de elicopter de un nivel care să le permite să se desfășoare în Afganistan. Între 2009 și 2011, datele pentru care EDA oferă informații, Programul UE de Instruire pentru Elicoptere al EDA a pregătit 152 de echipaje de elicopter - dintre care doar 76 au fost ulterior trimise în Afganistan. [51] Având în vedere miile de echipaje de elicopter care au dislocate în Afganistan, contribuția AEA a fost în mare parte nesemnificativă. Mai mult, ca urmare a restricțiilor naționale privind cazurile în care forțele armate pot fi desfăşurate în teatre externe de operaţiuni, este puțin probabil că multe dintre echipaje vor fi vreodată dislocate în zonele periculoase din Afganistan, cea de de est sau cea de sud.
Nu există niciun motiv pentru care oricare dintre programe nu ar putea fi efectuat de către NATO, iar impactul acestor două exemple este adesea exagerat. Ambele exemple ar trebui să fie luate drept ceea ce sunt: ​​o contribuție minoră la capabilitatea de apărare a Europei - nu un indiciu al unei puteri emergente din domeniul apărării. Realizarea reală a EDA este aceea de a oferi Comisiei Europene un mijloc de intervenţie în politica de apărare a UE, deoarece Înaltul Reprezentant (care servește, de asemenea, ca Prim-Vicepreședinte în cadrul Comisiei) este șeful Agenției.
Scopul final: o Armată a UE

Politica de apărare a UE se îndreaptă, deși lent, într-o singură direcție: integrarea deplină, finalizată într-o politică de apărare comună. Pentru mulți, scopul final este crearea unei armate a UE sub un fel de control supranațional, fie în întregime, fie parţial. Deși UE nu este încă aproape de atingerea acestui obiectiv, este clar că mulți din Europa ar dori să vadă acest lucru.

Când adversarii integrării apărării UE citează crearea unei armate a UE ca pe un motiv serios de îngrijorare pe termen lung, sunt acuzați de alarmism. Cu toate acestea, în ultimii ani, și desigur, de la introducerea Tratatului de la Lisabona, a existat o listă de înalți oficiali europeni care au cerut crearea unei armate a UE.

O armată UE sub controlul parțial sau total al unei instituții supranaționale a UE ar fi ceva rău pentru americani și europeni, deopotrivă. În primul rând, birocrați nealeși, care nu răspund faţă de nimeni, sau cei supranaționali de la Bruxelles, nu ar trebui să decidă când trupele sunt trimise în situaţii de pericol. Este ceva fundamental greșit moral cu ideea că cei care nu trebuie să răspundă în faţa publicului pot trimite tineri, bărbați și femei, în război. Deşi pare că nu poate fi cazul încă, este cu siguranță obiectivul multora.

În al doilea rând, o armată a UE ar fi costisitoare și intens consumatoare de resurse pentru a fi formată, echipată, și întreţinută. Într-o epocă de declin a cheltuielilor pentru apărare în Europa, acest lucru ar veni în detrimentul armatelor naționale, care ar putea fi folosite în operațiunile NATO. În cele din urmă, nu ar fi în interesul de securitate al SUA de a avea cea mai mare parte a forței de luptă din Europa sub controlul UE - care, în multe cazuri, nu mai împărtăşeşte vederile Americii asupra lumii.

Există multe exemple de înalți oficiali europeni care pledează pentru crearea unei armate a UE. Ministrul german de externe Guido Westerwelle a declarat că Berlinul susține obiectivul pe termen lung de creare a unei armate europene. Vorbind în 2012 la Conferința de Securitate de la München, o reuniune anuală pentru discuții la nivel înalt despre securitate și apărare, Westerwelle a declarat că noile norme instituționale ale UE în ceea ce privește politica de apărare din Tratatul de la Lisabona sunt "nu sfârșitul, ci, mai degrabă, începutul politicii de securitate și de apărare comună". El a continuat, spunând că "obiectivul pe termen lung este crearea unei armate europene sub control parlamentar deplin", menționând că guvernul german "vrea să avanseze pe această cale". [52]

Remarcile lui Westerwelle nu au fost inovatoare. De fapt, ele au fost pur și simplu o continuare al unui punct de vedere demult asumat de germani, care văd crearea unei armate a UE ca pe un obiectiv final. Cancelarul Angela Merkel a declarat în 2007 că "În cadrul UE însăşi, va trebui să ne apropiem de instituirea unei armate europene comune". [53] În același an, ministrul de externe de atunci, Frank-Walter Steinmeier, a declarat la o conferință de securitate de la Berlin că el este pentru crearea unei "forțe armate europene" și că "rezultatul final al consolidării capabilităților militare trebuie să fie o armată europeană". [54] Fostul ministru al apărării Peter Struck a declarat la aceeaşi conferinţă: "Va fi în continuare o opoziție față de ideea unei armate europene, aşa cum a fost odată împotriva monedei unice, euro. Dar statele nu mai sunt în măsură să se ocupe singure de amenințările din prezent". [55]

Într-un interviu din 2009 pentru ziarul londonez Times, ministrul italian de externe Franco Frattini a declarat că este "un obiectiv necesar, acela de a avea o armată europeană". El a dezvoltat tema:
Fiecare țară îşi dublează forțele sale, fiecare dintre noi trimite transportoare blindate, oameni, tancuri, avioane, în Afganistan. Dacă ar exista o armată europeană, Italia ar putea trimite avioane, Franța ar putea trimite tancuri, Marea Britanie ar putea trimite transportoare blindate, și în acest fel ne-am putea optimiza utilizarea resurselor noastre. Poate că nu vom ajunge imediat acolo, dar aceasta este ideea unei armate europene. [56]
De asemenea, Parlamentul European a solicitat crearea a ceea ce se poate descrie drept o armată a UE. În 2008, un raport publicat de Comisia pentru Afaceri Externe a Parlamentului European a declarat că acest comitet "își propune să plaseze Eurocorps ca o forță relevantă aflată sub comanda UE și invită toate statele membre să contribuie la aceasta". [57] Un raport din 2009 al Comitetul pentru Afacerile Externe a declarat: "O politică comună de apărare în Europa necesită o forță armată europeană integrată, ce trebuie să fie echipată cu sisteme de armament comune, astfel încât să garanteze standardizarea și interoperabilitatea". [58]

Sprijinul pentru o armată a UE a fost cel mai recent demonstrat în septembrie 2012, printr-un comunicat comun semnat de Germania, Franța, și alți nouă membri ai UE, care cere o regândire drastică a viitorului UE, în special în domeniile afacerilor externe și apărării. În acest document cei 11 miniștri de externe au solicitat o politică de apărare a UE, care "ar putea însemna, în cele din urmă, o armată europeană". [59]

SUA trebuie să sprijine primatul NATO în securitatea europeană

Accelerarea integrării apărării UE, încurajată de către Tratatul de la Lisabona, ar trebui să fie îngrijorătoare pentru factorii de decizie politică și liderii din SUA, în special pentru cei de la Departamentului Apărării. UE nu a făcut nimic pentru a crește cheltuielile de apărare europene, a deviat eforturi și resurse de la îmbunătățirea NATO, iar structura și calitatea de membru al Alianței interzice cooperarea UE-NATO.

Cu toate acestea, NATO are neajunsurile sale, de asemenea. SUA trebuie să lucreze la îmbunătățirea NATO, prin a-l face relevant pentru apărarea Europei în secolul 21. Pentru a rămâne în vigoare ca o alianță de securitate, NATO trebuie să îşi mențină credibilitatea. În prezent, credibilitatea NATO este subminată de percepția că nu își atinge obiectivele în Afganistan și că de-abia şi le-a putut realiza în Libia. Reorientarea misiunii NATO pentru secolul 21 poate include abandonarea accentul pe războiul expediționar. Alianța ar trebui să se concentreze mai mult pe domeniile în care Europa se confruntă cu amenințări de securitate reale şi directe, cum ar fi proliferarea nucleară, atacurile cibernetice, și amenințările emergente prin rachete balistice.

Dacă NATO, alianță de securitate majoră pe plan mondial în ultimii 64 ani, nu poate încuraja țările europene să investească mai mult în apărare, de ce ar trebui cineva să creadă că Uniunea Europeană poate face acest lucru ? Pentru a se asigura că PSAC nu subminează NATO, SUA ar trebui:
  • Să pună capăt sprijinirii unei "uniuni tot mai strânse" în UE. Nu mai este în interesul SUA ca Europa să continue pe calea integrării politice și economice. Promovarea excesivă de către elitele politice europene a unei integrări mai profunde a dus la multe dintre problemele politice și economice prezente astăzi în Europa. SUA ar trebui să nu mai ceară o continuare a integrării UE, și în loc de aşa ceva, să aplice politici față de Europa care pun pe planul principal suveranitatea națională, libertatea economică, transparența și responsabilitatea democratică.
  • Să se asigure că NATO își menține întîietatea, precum și dreptul de prim refuz, pentru toate chestiunile de apărare legate de Europa. NATO a fost piatra de temelie a securității transatlantice timp de 64 ani. Acum nu este momentul pentru a înlocui NATO cu noi structuri de securitate, care vor concura doar, nu vor completa, alianța. Asigurându-se că NATO își menține rolul principal în politica europeană de apărare, se va asigura, de asemenea, că America are o valoare de influență relevantă cu nivelul de resurse pe care SUA le-a angajat în Europa.
  • Să afirme clar că SUA nu sprijină o integrare mai aprofundată a apărării din UE. Factorii de decizie politică din SUA trebuie să vadă PSAC drept ceea ce este: un tigru de hârtie care nu a produs o capabilitate militară crescută pentru SUA sau pentru NATO. Deși SUA au sprijinit integrarea mai profundă a apărarii UE, aceasta nu a dus la nicio capabilitate militară mai mare în Europa. În schimb, SUA trebuie să se concentreze asupra re-energizării NATO ca alianță de apărare principală din Europa.
  • Să afirme în mod regulat nemulțumirea americană privind nivelul cheltuielilor militare din Europa. De la sfârșitul Războiului Rece, cheltuielile de apărare în Europa au scăzut drastic. Doar patru din cei 28 de membri ai NATO îndeplinesc cerința necesară, cheltuieli de apărare de 2 la sută din PIB. Deși este mai nimic, liderii americani pot spune că i vor face pe europeni să cheltuiască mai mult pe apărare, a nu spune nimic ar însemna aprobare implicită.
  • Să lucreze cu membrii UE pro-NATO, cum ar fi Marea Britanie și Republica Cehă, pentru a promova o agendă pro-NATO în Europa. Sunt membri ai UE care sunt sceptici în ceea ce privește ambițiile politicii de apărare a UE. SUA ar trebui să lucreze cu aceşti aliați din NATO pentru a avansa o agendă "NATO, mai întâi".
  • Să se opună cu voce tare creării unei armate a UE. Deși nu există în prezent o armată UE, crearea uneia este în mod clar obiectivul multora din Europa. Nu este în interesul SUA sau al NATO să aibă o armată europeană sub controlul birocraților europeni nealeși.
Concluzie

Sprijinul american pentru integrarea mai profundă a apărării UE nu va fi doar o dezamăgire pentru cei care cred că va duce la o capabilitate militară mai mare, ci se va dovedi a fi periculos pentru alianța NATO. Prin dezvoltarea de către UE a unei capabilitâţi de apărare mai integrată, influența Americii în materie de apărare europeană, care are loc în prezent prin intermediul NATO, va fi redusă.

Este nevoie de cheltuieli reale, și nu de cuvinte într-un tratat, pentru a atinge capabilitatea militară reală. Până când aliații europeni ai Americii îşi vor da seama, ei vor continua să se ascundă în spatele birocrației UE, având confortul garanției de securitate din partea Americii. Capitalele europene trebuie să-şi concentreze energia și resursele pentru consolidarea NATO, înainte de a crea mai multe instituții și mai multe angajamente militare în cadrul UE. Acesta este singurul mod în care SUA va vedea o mai bună împărțire a poverii. Orice creștere a capacității militare europene trebuie să aibă loc sub umbrela NATO.

Departe de a-şi crește capabilitățile lor militare, dimensiunea și bugetele forţelor armate europene s-au diminuat într-un moment în care situația de securitate la nivel mondial a devenit mai periculoasă și mai nesigură. Majoritatea țărilor europene nu şi-au îndeplinit angajamentul din cadrul NATO pentru cheltuielile de apărare încă de la sfârşitul Războiului Rece, așa că este puțin probabil că PSAC ar face țările europene să cheltuiască mai mult pe apărare. Mulți lideri din Europa spun că prima datorie a guvernului este apărarea țării, dar puțini implementează acest punct de vedere în practică. Cheltuieli înseamnă stabilirea priorităților naționale, iar europenii au început să devină complezenţi în ceea ce priveşte propriile capabilități de apărare - și factorii de decizie din SUA trebuie să nu mai creadă că UE poate schimba această automulțumire.

- Luke Coffey este Margaret Thatcher Fellow la Margaret Thatcher Center for Freedom, o ramură a Kathryn and Shelby Cullom Davis Institute for International Studies, de la Heritage Foundation.

13 comentarii :

Riddick spunea...

Notele de subsol de la [1] la [59] au de fapt acelaşi link (neconcludent). Referinţele se pot vedea cu click pe fraza "Show references in this report" de la sfârşitul articolului.

Riddick spunea...

Think-tank-ul PPE face lobby pentru "bomba atomică a UE"

http://riddickro.blogspot.ro/2013/05/think-tank-ul-ppe-face-lobby-pentru.html

Adică, la dispoziţia "politicii comune de apărare" ("armata UE"). Indirect, la dispoziţia Germaniei. Think-tank-ul se numeşte Center for European Studies (CES).

Articolul integral (.pdf)

Rethinking the Bomb: Europe and Nuclear Weapons in the Twenty-First Century 

*  *  *

Americanii ne-au dat un semnal clar

http://riddickro.blogspot.ro/2013/05/americanii-ne-au-dat-un-semnal-clar.html
Pentru cine are urechi de auzit :

"Nu intraţi în eurozonă, nu subminaţi NATO colaborând la aşa-zisa 'armată UE', mergeţi pe mâna noastră ca aliaţi, investiţii străine - după cum consideraţi."

Preşedintele companiei Stratfor, George Friedman, este de părere că România trebuie să construiască o relaţie cu Statele Unite ale Americii în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, dar problema se pune ce poate ţara noastre să ofere, acesta subliniind faptul că "românii nu pot plăti decât un anume nivel din preţ".

*  *  *

Convergență: Globaliștii presează fuziunea Rusia-UE   

http://riddickro.blogspot.ro/2012/12/convergenta-globalistii-preseaza.html

Traducerea articolului de la The New American - "Convergence: Globalists Push Russia-EU Merger".

Riddick spunea...

European Army under the eventual Russian leadership?

NATO was founded in 1949 to counter potential aggression from the Soviet Union, seen then as the main threat to the freedom and independence of Western Europe. In November 2010 an historic NATO summit took place. Rather than being viewed as an “enemy” or “threat”, Russia was now welcomed as a “partner” including in a proposed common European missile defense system and, initially, in operations such as Afghanistan.

At the summit, German Chancellor Angela Merkel declared the Cold War to be finally over.

2010 sees growing partnership not only between Russia and NATO but with the EU, including in terms of economic and security partnership.
However, a partnership between Europe and Russia - which considers itself part of Europe - could eventually leave the US and UK – two founding members of NATO - “out in the cold” while promises of peace and security could instead herald a period posing a greater threat than during the Cold War.

SILVIO BERLUSCONI, RUSSIA, NATO AND EU MEMBERSHIP

At the beginning of December 2010 Italian Prime Minister Silvio Berlusconi and Russian President Dmitry Medvedev met in the Black Sea town of Sochi for the seventh round of intergovernmental talks.

Silvio Berlusconi has for some years envisioned Russia as part of both NATO and the EU.

http://www.globalpolitician.com/default.asp?26700-russia-europe

*  *  *


Galileo: The Military and Political Dimensions

Currently, satellite positioning technology is provided only by the United States, through its 'Navstar' global positioning system (GPS) satellites, giving her significant tactical and strategic advantages.2 However, this dominant position is now challenged by the European Union. It plans to install a rival system called Galileo. Projected to be fully operational by 2008, this has considerable implications for the United States, and for NATO and British forces which work with both. In this paper, these implications are explored.

http://www.brugesgroup.com/mediacentre/?article=221

*  *  *

Galileo - implications for the United States

Contrary to EU spin the substantive issues of concern surrounding the Galileo satellite project have not been resolved.

Over the past eight years, there has been a profound revolution in military technology, equivalent in scale to the transition from the musket to the machine gun - although that barely begins to describe its magnitude. That revolution is the American-owned GPS, which became fully operational in 1995.

However, this technology will remain dominant only if it stays under US control, which is now challenged by the development of the European Union's equivalent of GPS - the Galileo system. This is projected to be fully operational by 2008, and has considerable implications for the United States, not least because of increasing EU links with China.

http://www.brugesgroup.com/eu/galileo-implications-for-the-united-states.htm?xp=comment

Riddick spunea...

USL asociază (formal ? informal ?) România la Grupul pentru Viitorul Europei, compus din 11 state membre ale UE. La Palma de Mallorca s-a emis o Declaraţie ("de la Mallorca)semnată de 16 state (cele 11 + România + alte patru) care apare ca Declaraţie a Grupului pentru Viitorul Europei, deşi MAE nu recunoaşte.

Ceauşescu vroia să demoleze satele, ăştia vor să demoleze statele

http://riddickro.blogspot.ro/2013/07/ceausescu-vroia-sa-demoleze-satele.html

În Spania s-a desfăşurat pe 19 şi 20 iulie 2013 (la Palma de Mallorca, în Insulele Baleare) o "reuniune informală a miniştrilor de externe din statele membre UE privind viitorul Europei" (varianta MAE român), sau "reuniunea Grupului pentru Viitorul Europei" (varianta MAE german: "Future of Europe Group meets on Majorca"). Grupul este format din 11 ţări, reprezentate de miniştrii lor de externe: Spania, Belgia, Germania, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Polonia şi Portugalia.

Cum UE are acum 28 de state membre (după intrarea Croaţiei), iar la "reuniunea informală" din Spania au participat 16 miniştri de externe (deci - 16 state membre ale UE), prima concluzie care s-ar putea trage ar fi că la Grupul pentru Viitorul Europei s-au mai asociat - formal sau informal - încă cinci state, printre care şi România. Da, a fost acolo şi Corlăţean.

Desigur, ca să militeze pentru propria lor demolare, şi pentru folosirea resturilor rezultate la construirea "SUE". Şi o spun aproape pe faţă - vor să înceapă "treaba" imediat după alegerile europarlamentare din 2014.

Textul (tradus) al Declaraţiei de la Mallorca, pe care de-abia l-am găsit (în format .pdf) pe siteul MAE polonez:

Mallorca, 19 iulie 2013

Declarația de Mallorca
O Europă puternică, competitivă și angajată
cu mai multă solidaritate și o prezență sporită în plan global.

[...]

Riddick spunea...

Aşa-zisul "model social european" nu ar fi fost posibil fără deturnarea către programe sociale a sumelor care ar fi trebuit alocate apărării. Nici măcar minimul de 2% din PIB asumat prin participarea la NATO nu este atins, deşi este un procent derizoriu.

Crystal Clear spunea...

Asa este ! Socialism-comunismul global e ca un cancer !

Dince se vede ,Germania se pregateste sa se confrunte cu SUA.

Foarte important articolul .

Felicitari pentru traducere

Riddick spunea...

Mulţumesc !

Germania îşi caută aliaţi (unul e Rusia), dar mai vrea aliaţi din UE şi din NATO.

Crystal Clear spunea...

Da, vreasa mearga la sigur..

Ai nostri o scalda

Anonim spunea...

Voi nu vedeti ca unii lupta cu arme invechite. Trag in NAROD ca in 89. Folosesc arma deinformari informatiei.
Ministrul Apărării, Mircea Duşa, a declarat că spaţiul aerian al României este violat “aproape zilnic”, fără a preciza mai exact căror state aparţin navele care zboară fără autorizaţie deasupra ţării noastre, cel mai recent incident de acest fel având loc în noaptea de luni spre marţi. Oficialul a profitat de ocazie pentru a mai face lobby în cazul “necesităţii” achiziţionării la mâna a doua de avioane americane de vânătoare, model F16, depăşite tehnic şi moral.

“Să ştiţi că este foarte necesar să achiziţionăm avioanele pentru că aproape zilnic spaţiul aerian al ţării este forţat, probabil n-ar trebui să vă spun asta, de avioane care nu sunt identificate sau care nu au aprobare de survol şi în acel moment suntem nevoiţi să ridicăm în aer avioanele de vânătoare cu procedurile de somare pentru că acele avioane să iasă din spaţiul de survol al ţării”, a declarat miercuri la Piteşti, ministrul Apărării, Mircea Duşa.

“Ieri noapte (luni spre marţi) s-a întâmplat ultima oară, sunt detalii care nu pot fi făcute publice. Sunt tot felul de situaţii când noi, pe procedurile internaţionale şi europene pe care le avem pe această speţă, acţionăm, dar nu vă pot spune dacă am acţionat în forţă”, a declarat ministrul Mircea Duşa, conform Mediafax.

Minstrul Apărării a participat, miercuri, în Piaţa “Vasile Milea” din Piteşti, la festivitatea de acordare a primului grad de maistru militari şi subofiţer al promoţiei “Aurel Vlaicu 100″ a Şcolii Militare de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre Basarab I.

Ulterior ministrul apărării a ţinut să facă câteva precizări şi a spus că s-a exprimat “greşit”. “Eu n-am vorbit de ameninţări, eu am vorbit de faptul că s-au apropiat de spaţiul aerian al României, nu au aprobare de control, iar în acel moment ridicăm avioane militare şi efectuam proceduri de somaţie”, a declarat Mircea Dusa, la Realitatea Tv.

“Nu este corectă informaţia. Am spus ca aviaţia militară asigură securitatea spaţiului aerian al ţării. Am precizat că există cazuri când avioane se apropie de spaţiul aerian al ţării, care nu au aprobare de survol şi atunci se urmează procedura. (…) Probabil că am formulat greşit, probabil că eram în mijlocul mulţimii. (…) Nu este vorba de avioane militare, este vorba de aparate de zbor. Se întâmplă destul de frecvent. Nu sunt pericole”, a precizat Duşa şi la Antena 3.
Eu pun o simpla intrebare. De ce folosim galeata altora sa stingem "focul pus de alti" la chilia pusnicului care sta in casa si se roaga?

Riddick spunea...

Cum-necum, MiG-urile 21 trebuie înlocuite.

Crystal Clear spunea...

Ai vazut asta ? http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/dosare-ultrasecrete-exclusiv-zv/exclusiv-ziua-veche-ozn-urile-lui-dusa-sunt-bombardiere-strategice-rusesti-tu-22-182891.html

Riddick spunea...

Daca au mai fost incidente similare MApN trebuia să dea comunicat/e imediat (dacă trimitea avioane la întâmpinare).

Crystal Clear spunea...

Normal


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

László Tőkés, 2012 (la congresul PPE de la Bucureşti): "Consider că toată problematica minoritară, a regiunilor dezavantajate, locuite de minoritari ar trebui să fie cuprinsă în politica de coeziune a Europei unite şi prin aceasta să se încerce depăşirea crizei generale a Europei unite. Între cauzele crizei se numără şi moştenirea comunistă, care ne frământă şi astăzi. Noi considerăm că problema regiunilor este o problemă genuină europeană şi, totodată, una specifică românească. România supercentralizată nu va reuşi să iasă din criză, dacă nu se va face descentralizarea şi regionalizarea ţării. Partidul Popular Maghiar din Transilvania propune un astfel de program de descentralizare, de regionalizare, care va conduce la un sistem de federalism în România."

Postări populare (nu P.P.E. !):