Cică "NATO n-a fost de acord" cu numirea lui Dorel-Gheorghe Căprar ca ministru la Apărare. Zvonul are parfum de credibilitate, şi-mi vine în minte faza cu cei 2-300 de militari turci care "reprezentau statul turc în structurile NATO" şi care au cerut aproape toţi azil politic după puciul eşuat, refuzând întoarcerea în Turcia. Evident, toţi erau agenţi străini şi probabil că propunerea de la Apărare "nu îndeplinea criteriul".

© my angry rants

31 octombrie 2012

Legi împotriva Legii (II)



Via În Linie Dreaptă

autor - Bronisław Wildstein (traducere)
Clientul, membru al colectivului
 
În cazul așa-numitelor drepturi sociale, se schimbă de asemenea, fundamental, modul în care este considerată persoana umană. Drepturile clasice ale omului îl consideră pe acesta drept un subiect a cărui demnitate trebuie protejată împotriva intervenţiei puterii. Drepturile sociale îl reduc la rolul de client imatur, care trebuie luat în grijă. Într-adevăr, aceasta este o problemă constantă a statelor bunăstării, care creează atitudini de pasivitate şi de revendicare. Subminează legăturile tradiţionale ale comunităţii, care, la scară socială, se sting, dacă nu au și rațiuni materiale. Înainte, obligația de a se îngriji de cei inapți de muncă revenea familiei, comunității religioase sau vecinilor. Odată cu preluarea acestor angajamente de către stat, aceste instituţii sociale de bază își pierd una dintre rațiunile majore ale existenței lor, ceea ce nu poate să nu le influențeze situația.


Pentru ca statul să poată îndeplini îndatoriri sociale, el trebuie să se extindă radical şi să creeze un larg aparat de control, care să permită verificarea status-ului cetăţenilor. Trebuie să le verifice situația reală a proprietății, precum și posibilitățile de câștig. Această supraveghere, care pretinde tot mereu noi și noi competențe, înseamnă că statul îi ia pe cetățeni sub tutelă. Relaţia dintre tutore și persoana aflată în grijă nu este una simetrică. Într-un astfel de sistem, puterea trebuie să adopte o atitudine paternalistă.

Indicarea acestor dependențe nu înseamnă că ar trebui să renunţăm la toate elementele statului bunăstării. Trebuie totuși să fim conştienţi de costurile şi de consecinţele sale. Probabil, o parte considerabilă a acestor funcţii poate fi preluată de instituţii neguvernamentale. Şi, mai ales, chiar considerând ca legitime unele revendicări sociale, trebuie să ne dăm seama că ele aparţin sferei politicii, şi nu constituie drepturi naturale.

În același timp, mediile formatoare de opinie dominante astăzi se străduiesc, din păcate cu succes, să mai impună o generaţie de drepturi ale omului, încă și mai îndoielnică, reprezentată de drepturile colective.


În realitate, drepturile comunității fie pot fi derivate din drepturile fundamentale ale omului, fie vor începe să intre în conflict cu acestea, iar uneori chiar în contradicţie directă.

Un caracter diferit îl are dreptul naţiunii la auto-determinare. Comunitatea care locuiește într-un anumit teritoriu are dreptul de a-și crea propriul stat, dar chiar şi în acest caz, putem vedea potenţialele conflicte dintre diferite grupuri care aspiră la aceleaşi ținuturi. Mai mult decât atât, acest drept, cel mai natural dintre drepturile colective, este în ultimul timp tot mai subminat de alte revendicări din același val, mai ales de acelea care scot în relief, la scară tot mai largă, drepturile minorităţilor. Drepturile clasice ale omului nuanțau, într-o anumită măsură, aceste tensiuni, considerând persoana umană ca subiect cu o natură identică, indiferent de sex, rasă sau de cultura în care se formează. Din acest motiv, în chestiunile fundamentale, el trebuie să fie tratat în același fel. Drepturile colective se îndepărtează de la aceste principii şi, de la început, creează germenii unor potenţiale tensiuni.

Ele rezultă din premiza că persoana umană este determinată de apartenența la colectiv, care, prin aceasta, începe să joace rolul subiectului. Conform acestei abordări, omul trebuie să fie considerat în primul rând ca reprezentant al unui anumit grup: de gender, rasial sau sexual. Contradicţia față de drepturile clasice ale omului este, în acest caz, izbitoare.

Acţiunile în favoarea minorităţilor dezavantajate (uneori, aceste minorități sunt convenţionale, ca atunci când feministele încearcă să plaseze în acest rol totalitatea femeilor) sunt numite „discriminare pozitivă”. Deja acest termen trebuie să trezească întrebări din punctul de vedere al drepturilor naturale, doar este vorba de o tratare inegală, adică de privilegii pentru un anume grup, numai din rațiunea apartenenței la acesta. Am putea să le acceptem ca soluţii politice temporare care să reducă inegalităţi statornicite în timp, totodată fără a uita caracterul lor fundamental nedrept. A vorbi în acest caz de „drepturi” este un abuz ieșit din comun. Şi, chipurile, acestea ar trebui să fie drepturi universale.
Egalitatea în faţa legii, care decurge din drepturile clasice ale omului, nu impune puterii niciun fel de obligaţii suplimentare. Drepturile colective pretind acțiuni specifice, croite la scară largă, adică o inginerie socială, care să ducă la depășirea situației de până acum a grupurilor dezavantajate (ca să nu mai discutăm aici cât de justificată este această evaluare şi cât de reală este această identificare de grup). În acest caz, ca şi în cazul revendicărilor sociale, limbajul „drepturilor omului”, devine un abuz ideologic evident.

La fel de evident este caracterul ideologic în cazul unor noi „drepturi”: reproductive, ecologice, sau drepturi ale copilului.

Împotriva familiei
 
Drepturile copilului, ce se găsesc, printre altele, în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, pot fi luate drept studiu asupra felului cum este concepută astăzi legea. „Ei [copiii] pot să-şi exprime opiniile în mod liber. Aceste opinii vor fi luate în considerare în problemele care îi privesc, în conformitate cu vârsta şi maturitatea lor.”


Ce înseamnă această recomandare şi ce relație are cu legea? De ce un lucru de o asemenea naivitate şi, în același timp, opacitate, se găsește într-un document intitulat atât de pompos şi de obligatoriu? Această prevedere aparent lipsită de sens (cine şi pe ce bază stabilește „gradul de maturitate” şi „ia în considerare” ?), reprezintă o bună ilustrare a tendinţei de a reglementa de sus în jos totalitatea realității umane, precum şi de a impune ca drepturi puncte de vedere ideologice. În plus, această formă caracteristică, impersonală, tipică documentelor cu coloratură ideologică, lasă puterii uriașe oportunităţi de acţiune arbitrară.

Recunoaşterea unui drept al copiiilor de a se pronunța în problemele lor şi a faptului că această pronunțare, în funcţie de maturitatea copilului, ar trebui să fie luată în considerare, pare să fie o poziție concordantă cu bunul simţ, care, mai mult sau mai puţin, este acceptată în cele mai multe familii. Presiunea pentru a face din ea un drept legiferat îi schimbă caracterul.

Aceasta nu este o schimbare nevinovată. Chiar dacă, precum în cazul Cartei Europene, apare rezerva că aceste dispoziţii se vor aplica „în conformitate cu legile naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”. Ne putem întreba: atunci, de ce mai apar, de vreme ce în toate sistemele juridice aceste chestiuni sunt, într-un fel sau altul, reglementate? În realitate însă, ele deschid uşa pentru impunerea unui anumit standard întregii Europe. Această metodă se practică în UE încă de la înființarea ei.

Prevederea din Cartă introduce un arbitru ipotetic între părinţi şi copii. Dreptul copiilor de a-şi exprima opiniile, şi obligaţia de a le lua în considerare, impun o îndatorire în primul rând ocrotitorilor lor naturali. Puterea primește astfel autoritatea ingerinței în relaţia dintre părinţi şi copii, ceea ce înseamnă încălcarea esenţei relaţiilor de familie şi caracterului lor primordial. Într-o direcție asemănătoare se îndreaptă toate tentativele juridice de „combatere a violenţei în familie.”

Pentru că nu este vorba, în acest caz, de patologie. În cazul patologiei, adică faţă de încălcări ale unor norme de bază, legea trebuie să intervină în orice instituţie, inclusiv în familie. Prevederea din Carta Europeană (sau cele din alte legi pentru combaterea violenţei în familie) se îndepărtează totuși de această abordare şi este un exemplu de abordare utopică a legii care, dorind să reglementeze totul, începe să distrugă toate celelalte instituţii sociale, în special pe acelea care, fiind cele mai primare, ar trebui să constituie pentru ea o restricţie naturală. Autoritatea părinților este înlocuită cu autoritatea legii. 

Acesta este un nou pas ideologic pe calea diminuării rolului instituţiei de bază, care este familia, în lumea contemporană.
Această stare de fapt atrage după sine anumite consecinţe. Una dintre ele este practica, astăzi mult mai ușor aplicată de către instanțe, de a lua copiii de la părinții lor. Iată un exemplu semnificativ. A avut loc în Polonia, dar reflectă procese mai largi.

Cu mai puţin de trei ani în urmă, unei familii de la țară, care își crescuse deja trei copii, instanța i-a luat fiica nou-nascută. A motivat aceasta prin faptul că părinţii nu sunt capabili să aibă grijă în mod corespunzător de un nou copil, căruia îi va fi mai bine într-o familie de plasament. Decizia instanţei a fost menţinută după primul proces şi abia valul de indignare care a cuprins Polonia a avut ca rezultat revenirea, după două luni, a copilului la părinţii săi.

Cu ocazia naşterii, fără a i se cere permisiunea, mama copilului a fost sterilizată. Ea a aflat de aceast lucru din biletul de ieșire pe care l-a primit când a părăsit spitalul.

Decizia de a lua copilul de la părinți a fost luată de instanţă la cererea unui curator, care a declarat că în casă este dezordine, mama nu se descurcă, şi, probabil, este retardată psihic, iar tatăl are deja 63 de ani, se ocupă de fermă și nu o ajută prea mult. Alţi observatori, printre care autoritățile şi reprezentanţi ai unor instituţii locale (direcția şcolii, preotul paroh) spuneau altceva şi, mai ales, subliniau grija părinţilor pentru copii şi puternicele legături emoționale reciproce. Nimeni nu a susţinut că familia, căreia i s-a luat copilul, ar fi patologică. 

Instanța a cântărit dacă în casă ordinea este „corespunzătoare” şi dacă îngrijirea copilului va fi „adecvată”. A considerat că are competența de a decide cu cine îi va fi mai bine copilului. A decis că trei copii în acea familie sunt de ajuns, iar micuței Róża îi va fi mai bine într-o familie cu un standard material mai ridicat. Se poate considera că făcut apel la singurul criteriu măsurabil ce îi stătea la dispoziție.

Mai trebuie oare să căutăm alte dovezi ale patologiei funcţionării sistemului de justiţie contemporan sau, în general, mai trebuie să comentăm cazul? Se pare că trebuie.

În discuţia care s-a creat în jurul cazului, au apărut uimitor de multe opinii care cereau ca el să fie tratat pragmatic, adică să se ia în considerare dacă decizia instanţei nu este cea mai favorabilă pentru micuța Róża. Erau opinii ale unor oameni educați, constituind clasa superioară. Nu are rost să intri în polemici cu astfel de judecăți care conduc la afirmația că orice copil ar trebui întotdeauna dat unora mai bogați. Este important de remarcat câtă devastare a produs deja îndepărtarea de la legea naturală, adică de la norma evidentei și indiscutabilei funcții primordiale a familiei. Acesta este reversul ingineriei sociale, care încearcă să ordoneze întru totul realitatea socială. Normele şi instituţiile naturale trebuie să fie înlocuite cu ceva. Acest ceva întotdeauna va fi atotputernicia autorităților. În acest caz, a judecătorilor, care nu văd nimic nepotrivit în a-și asuma atribuții divine.

Este semnificativ faptul că apărarea acestei familiei rurale, apărare care în cele din urmă i-a readus copilul, nu a fost o campanie organizată de către cele mai vocale medii ale opiniei publice din Polonia de astăzi. Societatea a reuşit să se opună arbitrariului judecătoresc, în mare parte datorită „lipsei de modernitate” a Poloniei, adică atașamentului relativ puternic pentru familie şi rolului Bisericii Catolice din această țară. În alte împrejurări, judecătorii, probabil, ar fi reușit să-şi apere poziţia de arbitru cvasi-dumnezeesc.

Ciocanul ideologic
 
De altfel, nu numai judecătorii aspiră la un astfel de rol. Doctorii care, fără să o întrebe, au sterilizat-o pe mama copilului, au considerat că o nouă sarcină ar putea fi periculoasă pentru ea și, nefiind siguri că ea înțelege importanța riscului, au luat decizia cu de la sine putere. Instanța nu a văzut în aceasta nicio încălcare a legii, deși ea fusese comisă în mod clar, iar dezbaterea publică s-a concentrat în cea mai mare măsură asupra întrebării: avea oare rost să fie întrebată mama când lucrurile erau atât de clare? Că doar de o parte se afla profesionalismul unor autorități medicale, iar de cealaltă – mama, nu foarte înzestrată intelectual.


Cu acest prilej, s-a manifestat încă un aspect al tendinței cultural-ideologice dominante în Occidentul contemporan. Utopica închipuire că realitatea socială ar putea fi planificată trebuie să presupună existența unor specialiști, care ar deține algoritmi pentru soluționarea problemelor umane, și, prin urmare, ar trebui să aibă autoritatea de a le aplica.

Regulile nescrise ale moralității și obiceiurilor, ce s-au statornicit de multe generații, prin natura lor, sunt plastice, și pot reacționa la schimbarea condițiilor realității. Dreptul natural indică numai principiile la care facem referire atunci când construim, sau, mai degrabă descoperim, normele dreptului legiferat, ce au în mod necesar un caracter larg.

Gândirea utopic-ideologică încearcă să planifice lumea în detaliu. Ea trebuie să se substituie legii naturale și ordinii morale rezultate din aceasta, dar și regulilor ce țin de cutumă, și convențiilor culturale, care sunt deja mult mai particulare.
Nu este de mirare deci că apărătoarea deciziei sterilizării mamei a fost o feministă vocală, profesor de etică. Nu a deranjat-o evidenta încălcare a demnității victimei. Catolică, mamă cu mulți copii, nu se potrivea idealului feminist al feminității, și deci mutilarea ei de către medici, privarea ei de demnitate și de libertate, feminista în chestiune a considerat-o ca pe o acțiune în direcția „eliberării” femeii de „constrângerea” nașterii. Conform ideologiei feministe, femeile catre optează pentru vocația de mamă sunt victime ale presiunii sociale. În scopul de a le elibera de aceasta, după cum se vede, pot fi acceptate măsuri extreme.


Conceptul de demnitate, de care de asemenea se abuzează în noul jargon ideologic, detașat de sensul său clasic, înrădăcinat în legea naturală, încetează să mai aibă semnificație și devine o formulă ideologică arbitrar construită.
În acest caz concret, vedem cât de ușor este ca într-o lume lipsită de punctele tari de referință pe care le constituie legea naturală și recunoașterea rolului primordial al unei instituții cum este familia, să se producă abateri în direcția unor acțiuni care amintesc de eugenie.

Numărul de copii care au fost luați de la părinți în Polonia este mare. Legea, care în această chestiune ar trebui să-i ocrotească pe cei mai vulnerabili, adică pe copii, se întoarce de regulă împotriva mediilor mai slabe, mai sărace, care nu știu să se apere, acelora care „nu pot avea grijă în mod corespunzător”, după cum apreciază, din poziția lor atotștiutoare, judecătorii. Contrar aparențelor, aceasta este regula experimentelor stângiste, al căror scop declarativ este apărarea celor mai săraci și mai slabi.


Tot prin apărarea celor mai slabi sunt motivate legile privind „mobbing-ul” sau „molesting-ul” – este semnificativ faptul că în limba poloneză, ele funcționează în cópiile lor grotești din limba engleză. Primele sunt menite să apere angajatul împotriva abuzului din partea angajatorilor sau superiorilor. Este evident că astfel de acțiuni, în cazul în care depășesc o anumită limită, sunt penalizate de legile tradiționale care interzic ofensa și ultrajul. Extinderea lor și repetarea în versiune amănunțătă, cu referire la o relație socială concretă, este o expresie a tendinței utopic-ideologice de a reglementa riguros toate domeniile vieții. Nu suntem capabili să eliminăm în acest fel formele mai perfide de violență, dar cu siguranță acționăm spre distrugerea moravurilor care apără împotriva ei, dereglăm modalitățile specifice întreprinderilor de a organiza lucrul și stricăm legislația.

Chiar și mai izbitor, se manifestă aceste fenomene în cazul normelor care vizează molesting-ul, adică un comportament inadecvat, motivat sexual. În mod tradițional, ele erau reglementate în principal prin convenții morale, și numai încălcarea lor radicală putea fi considerată ca fiind o insultă inclusă în codul penal – nu este vorba aici de violența sexuală comună, care era considerată o infracțiune gravă. Încercarea de cuprindere juridică a acestei materii cât se poate de complexe a relațiilor interumane distruge spontaneitatea și creează un nou tip de violență, întrucât devine cu ușurință un instrument de șantaj. Pune sub semnul întrebării, de asemenea, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului: prezumția de nevinovăție.

Aceste reguli sunt expresia concepției utopice a eliminării din lumea umană, cu ajutorul legii, a oricăror forme identificate cu dominația și cu violența. Ca de obicei, aceast tip de acțiune duce la consecințe inverse celor plănuite: nu reduce cantitatea de violență, dar în schimb dereglează modalitățile, structurate de generații, prin care ea putea fi atenuată; în plus, generează noi forme de violență, și adâncește anomia ce afectează societatea contemporană.

Legea ar trebui să intervină în situații specifice și în cazul conflictelor pentru a căror reglementare nu sunt suficiente morala și obiceiurile. Legea înțeleasă utopic încearcă să elimine orice rău, și, prin urmare, în mod necesar, trebuie să adopte o formă ideologică. Deoarece lumea tradițională este plină de violență și de comportamente umane inadecvate, atunci ea trebuie respinsă, sau, cel puțin, transformată radical, iar instituțiile sale cheie trebuie transformate astfel încât să devină de nerecunoscut.

Iată un exemplu al unui astfel de proiect, convenția „cu privire la prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice” (așa numita CAHVIO), pe care la 11 mai 2011 a adoptat-o Consiliul Europei. Aflăm din ea că sexul este un construct social și statele trebuie să promoveze schimbări în modelele sociale și culturale de comportament al bărbaților și femeilor, în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor și tuturor celorlalte practici bazate pe rolurile stereotipe ale bărbaților și femeilor.

În acest caz, considerarea legislației drept un instrument al revoluției este declarată de-a dreptul. La o astfel de funcție a acesteia fac apel, de asemenea, toate normele derivate din regulile așa-numitei corectitudini politice. Principiile acesteia alcătuiesc corpusul noii ideologii, care trebuie să fie impusă de sus ca normă obligatorie.

Interesele ecologice
 
La rândul lor, drepturile ecologice se trag din dorul utopic de a transfera totalitatea problemelor umane pe terenul unor norme de drept clare, legiferate, și de a le rezolva juridic, odată pentru totdeauna. Ele par să facă referire, din nou la lucruri evidente. Cu toții ne dorim să trăim într-un mediu ecologic curat, nedegradat. Se pare, totuși, că până și examinarea stării acestuia, ca să nu mai vorbim de abordarea amenințărilor reale la adresa lui, provoacă tot felul de probleme.


De câteva decenii suntem bombardați cu rapoarte alarmiste și apeluri privind starea mediului nostru înconjurător. Probabil primul astfel de raport intitulat Limitele creșterii, alcătuit de către grupul de experți al Clubului de la Roma în 1972, prevedea că toate resursele importante de pe pământ vor fi epuizate până în 1995. Membrii clubului susțin că aceasta nu s-a întâmplat, datorită faptului că prognozele lor au fost luate în considerare, dar argumentul este greu de luat în serios.

În anii ’80 am fost asigurați, și în general am crezut, că gaura de ozon cauzată de utilizarea de către noi a freonilor va duce la distrugerea atmosferei și la un dezastru ecologic. Ca urmare a acestor convingeri, a fost semnată în 1985 Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon. Occidentul a oprit utilizarea freonilor pentru fabricarea de frigidere, care au fost trimise în China. Din perspectiva de astăzi, putem avea îndoieli serioase cu privire la validitatea acestor rapoarte alarmiste, dar nu există nici o îndoială că unele companii, care investiseră în lupta împotriva găurii de ozon, au câștigat o mulțime de bani prin adoptarea noilor soluții tehnologice.

Astăzi trăim în epoca luptei împotriva încălzirii globale. Toate datele și mai ales bunul simț, care ne permite să le analizăm, indică faptul că impactul uman asupra fenomenelor climatice are o importanță minimă. E suficient să comparăm fapte necontestate: CO2 reprezintă doar câteva procente din gazele cu efect de seră, iar omul emite doar câteva procente din totalul de dioxid de carbon din atmosferă. Ca să nu mai vorbim de faptul că mulți oameni de știință pun sub semnul întrebării, în general, orice influență decisivă a gazelor cu efect de seră asupra temperaturii pământului. Au fost dovedite o serie de fraude, de care s-au folosit luptătorii împotriva emisiilor de CO2. Faimosul grafic sub forma „bățului de hockey”, care era menit să arate creșterea în salt, nemaiîntâlnită anterior, a emisiei acestui gaz în ultima vreme, s-a dovedit a fi o manipulare, pentru că nu ținea cont de alte timpuri, în care, fără intervenție umană, cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă era mult mai mare decât în prezent.

În ciuda acestora, și multor altor zeci de motive de îndoială, UE a adoptat măsuri drastice pentru reducerea emisiilor de CO2, care au lovit mai ales țările sale recent intrate (în special Polonia) și aduc mult câștig firmelor din vechea Europă, crescând competitivitatea țărilor lor pe piața internă.

Desigur, ecologia nu înseamnă numai beneficii pentru corporațiile prevăzătoare, și minunate poziții și apanaje pentru indivizii și grupurile care se angajează în ea. Ea este, de asemenea, o ideologie contemporană de o extraordinară intensitate a angajamentului credincioșilor, care dovedește încă odată că, acolo unde religia este pe moarte, încep să domnească superstițiile. Ca orice ideologie, este un excelent vehicul al luptei pentru putere, ca și un instrument pentru a face afaceri, lucruri care sunt posibile numai prin implicarea fanatică a unei mulțimi de credincioși. Ea inițiază și aprinde toată industria ideologică, ce devine trambulina carierei multor persoane și grupuri, ceea ce nu exclude deloc sinceritatea atitudinilor lor.

Cel mai mult ne place să credem în ideile care ne aduc un anumit avantaj. Această stare de lucruri trebuie luată în considerare și de către oamenii politici raționali și onești, care pot fi cu ușurință compromiși sub sloganul atitudinii antiecologice și acuzațiilor de a acționa în dauna marilor afaceri. Cumva, informația despre felul cum marile afaceri se folosesc de eco-amoc, nu ajunge să fie conștientizată de opinia publică.

va urma

(traducere de Anca Cernea)


Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Horia-Roman Patapievici, 2009: "Ei bine, teza mea este că Parlamentul European, care funcţionează mai degrabă ca un club de influenţare şi de lobbying decât ca un parlament obişnuit, e chemat să joace, pentru viitor, rolul corpului politic absent. Rolul său îmi pare a fi acela de a forma o comunitate politică provizorie, în vederea realizării treptate a comunităţii politice permanente, care, în proiect, ar fi demosul european. Parlamentul European este, prin urmare, un fel de corp politic european avant la lettre: în el, aşa zicând, se experimentează in vitro poporul politic european".

Postări populare (nu P.P.E. !):