Aleksandr Dughin: "Crearea axei Berlin – Moscova, ca o construcţie occidentală portantă a Imperiului Eurasiatic, presupune câţiva paşi serioşi privind ţările Europei de Est situate între Rusia şi Germania"

Extrase din lucrarea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, “Bazele Geopoliticii” (Moscova, 1997).  Am accentuat cu roşu pasajele semnificative.

 

5.7. România şi Republica Moldova – integrare sub ce semn?

România şi Moldova reprezintă două părţi ale unei regiuni geopolitice unice, populată de un etnos ortodox unitar – urmaşii dacilor care vorbesc o limbă din grupa romanică şi care au acumulat într-o mare măsură, elementele culturale, lingvistice şi rasiale din anturajul slav. Din punctul de vedere al geopoliticii, integrarea României şi a Republicii Moldova este iminentă, dar Moscova trebuie să se străduiască să înfăptuiască această unificare în interesele sale, pentru a include acest spaţiu în zona unde deţine controlul strategic nemijlocit. Cultura României reprezintă în ansamblu modelul tipic ortodox care uneşte direct aceste pământuri cu Eurasia. Singurul obstacol pentru a integra definitiv aceste pământuri în Rusia îl constituie factorul lingvistic şi apropierea geopolitică de regiunile catolice. Pe lângă toate acestea în vestul României, în Banat, este semnificativ procentul ungurilor-catolici şi al românilor-uniaţi.

Prin România, Republica Moldova şi Ucraina Centrală trece o fâşie neîntreruptă, populată de popoare ortodoxe, care uneşte pământurile Rusiei cu Serbia, avanpostul Eurasiei în Balcani. Este în interesul Eurasiei, ca acest ţinut să se transforme într-o regiune strategică şi culturală unitară – de fapt într-o singură ţară. Aceasta înseamnă ca tocmai Moscova să fie iniţiatoarea integrării moldo-române; pusă de la bun început sub semnul ortodox şi eurasiatic. Totodată, este important ca enclava ortodoxă românească, din răsărit, şi din apus, să unească popoarele ortodoxe slave – ucrainenii şi sârbii -, asigurând în felul acesta continuitatea integrării teritoriale, bazată nu atât pe particularităţile etnice, cât pe cele confesionale şi pe înrudirea culturală. Totodată, un asemenea „bloc ortodox”, de la Nistru până în Muntenegru, în centrul căruia trebuie să se afle România unificată, trebuie să se formeze în colaborare cu Berlinul, căruia i se oferă partea cea mai de vest a Europei Centrale, din Prusia, prin Cehia şi Slovacia, spre Ungaria şi Austria, apoi spre Croaţia, până la Marea Adriatică. Dacă adăugăm la toate acestea extremitatea de răsărit a Poloniei şi a Prusiei răsăritene, care mai spre nord îi revine Germaniei, atunci continuarea firească a Rusiei spre vest, în regiunea balcanică, va fi logică şi acceptabilă, nu va încălca echilibrul geopolitice ale Europei Centrale care, din punct de vedere geopolitic, aparţine sferei de influenţă a Germaniei.

1.7. România Mare

Proiectul României Mari a apărut în mediul ortodox. Era vorba nu numai de eliberarea definitivă de sub controlul turcesc (deşi atât Moldova cât şi Valahia n-au intrat niciodată oficial în componenţa Imperiului Otoman), dar şi despre rezistenţa la politica fanarioţilor care doreau să supună influenţei lor clerul ortodox. Tendinţele antiturceşti şi antifanariote erau susţinute în acest sens de Rusia, fiind facilitate şi de apartenenţa Basarabiei populată de români la teritoriile ruseşti. Totodată, începând cu secolul al XVII-lea, în România s-au activat tendinţele uniate. Biserica greco-catolică însemna ideea supunerii Bisericii Ortodoxe Vaticanului, păstrând totodată ritualul ortodox, în realitate însă, cu un asemenea mod de abordare câştigă, din punct de vedere geopolitic, doar Vaticanul, iar Ortodoxia pierde. Nu este întâmplător faptul că Biserica greco-catolică era considerată de către ortodocşi ca o manevră tactică a catolicismului care se străduia să-şi lărgească influenţa misionară, politică şi spirituală în Răsărit, pe seama popoarelor ortodoxe. Chiar şi în România, în special în Transilvania, Biserica uniată era însoţită iniţial de tendinţele culturale ale latinizării, de glorificare a originii romane a României, a rădăcinilor latine ale limbii etc. În România, Biserica greco-catolică era susţinută de Austria catolică, iar Ortodoxia de către Rusia. Este semnificativ faptul că fanarioţii greci ortodocşi promovau o politică pro-turcă ce contrazicea interesele geopolitice atât austro-catolice cât şi ruso-ortodoxe. Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc şi, călăuziţi de acest simbol, românii luptau pentru independenţa naţională. Este important, totodată, că naţionalismul românesc are un caracter vădit anti-grecesc, iar în sfera confesională, Biserica greco-catolică, conjugată cu orientarea spre cultura latină, gravitează spre Roma şi Europa Occidentală, în timp ce Ortodoxia românească urmează linia pro-moscovită. Este interesant că, în 1948, după sovietizarea României, regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei româneşti, subordonându-i confesiunile unite şi supunând unor anumite represiuni minorităţile catolice.

1.10. Lobby geopolitic în ţările ortodoxe

O privire generală asupra tendinţelor geopolitice ale ţărilor balcanice ortodoxe, scoate în evidenţă o legitate extrem de importantă: în fiecare din aceste state există minimum două lobby-uri geopolitice, caracterul căroora depinde de unele particularităţi religioase.

În primul rând, pretutindeni există lobby-ul pro-rus, orientat spre geopolitica Bisericii Ortodoxe Ruse care, la rândul său, moşteneşte (deşi cu rezerve) linia „Moscova – a Treia Romă”. Acest lobby este orientat împotriva Romei şi a oricărei apropieri de ea (inclusiv împotriva Austriei, Ungariei şi Germaniei catolice, adică împotriva sectorului catolic al Europei Centrale), dar stă în acelaşi timp pe poziţii antiturceşti şi anti-„fanariote”, situându-se, într-o măsură sau alta, în opoziţie faţă de Patriarhatul din Constantinopol. În unele cazuri (în Grecia spre exemplu) acest lobby include nu numai cercurile ortodoxe ci şi unele societăţi secrete de tip masonic.

În al doilea rând, în aceleaşi ţări există şi un lobby cu totul diferit care, fiind sau nu ortodox, aprobă apropierea de Roma, orientarea spre Europa Centrală, Austria, într-o măsură oarecare spre Biserica unită sau chiar spre catolicism.

În al treilea rând, pretutindeni se simt urmele influenţei turceşti care a fost întreţinută, în această regiune, de Anglia, ceea ce înseamnă că geopolitica anglosaxonă este orientată, în cazul de faţă, spre sud şi se sprijină pe tendinţele fanariote din Ortodoxia contemporană din ţările balcanice, legate, în mod tradiţional de administraţia otomană.

Destrămarea Iugoslaviei ne oferă un exemplu de dispunere geopolitică în Balcani. Linia rusofilă este exprimată prin poziţia Belgradului şi a sârbilor din Bosnia. Croaţia şi Slovenia se orientează spre Europa Centrală, iar anglo-saxonii (SUA şi Anglia) îi susţin activ pe musulmanii bosnieci, urmaşii turcilor. Totodată, apare din nou problema Macedoniei care iarăşi generează dispute între Serbia, Grecia şi Bulgaria. Cu o nouă putere dă de veste şi problema albaneză – în special Kosovo. Tragedia Transnistreană şi tendinţele antiruseşti din România actuală şi Moldova ne silesc să acordăm o atenţie deosebită lobby-ului unit şi procatolic care este purtătorul tendinţelor antimoscovite şi a celor latine în aceste regiuni.
 

3.7. „Să ne alăturăm Europei”

Această perspectivă le este apropiată cel mai mult Ucrainei de vest şi Estoniei fiindcă doar aceste regiuni aparţin, din punct de vedere istoric şi religios, culturii occidentale şi consideră că interesele lor geopolitice sunt identice cu interesele Europei Centrale. În ceea ce priveşte alte „ţări din străinătatea apropiată”, Bielorusia şi raioanele de răsărit şi centrale ale Ucrainei, ele aparţin, politic şi cultural, zonei Rusia-Eurasia, şi chiar dacă există o deosebire culturală aceasta poate fi redusă la nişte detalii particulare care în nici un caz nu presupun schimbarea blocului geopolitic de Est în unul Central (Europa Centrală) şi care ar putea fi reglementat în limitele unei autonomii etnoculturale (dar nu de stat!). Lituania, îndeplinind o funcţie dublă, a jucat întotdeauna un rol deosebit în geopolitica Europei de Est – ea se manifestă faţă de Rusia ca purtătoarea unei culturi occidentale, iar faţă de Europa Centrală, dimpotrivă, apărea, împreună cu Polonia ca o putere de est care apăra independenţa baltico-occidentalo-slavă de presiunea germană. Din punct de vedere geopolitic, Lituania devenea în ultimele secole când germană, când rusă, iar singurul lucru care de mult nu mai este (dar nici nu poate fi), este să fie lituaniană, fiindcă ea nu are premise geopolitice suficiente pentru a corespunde condiţiilor suveranităţii, avansate de actualitate.

Acelaşi lucru se referă, parţial, şi la Letonia, deşi spre deosebire de Lituania, fiind o periferie a influenţelor străine în Ţările Baltice, ea nu a jucat niciodată un rol independent în istoria geopolitică.

În ceea ce priveşte Moldova, această formaţiune teritorială, de asemeni, n-a avut vreodată statalitatea sa, iar tradiţia politică şi de stat independentă, atât la români cât şi la moldoveni a lipsit cu desăvârşire. Totuşi, România (incluzând unele teritorii ale Moldovei) a făcut parte, din punct de vedere istoric, din blocul geopolitic al Rusiei-Eurasiei cât şi al Europei Centrale (în persoana Austro-Ungariei), de aceea România a avut un anumit precedent de alianţă cu Europa Centrală. Ortodoxia majorităţii moldovenilor şi românilor îi apropie, totuşi, mai mult de Răsărit şi de Rusia.

4.2. Axa occidentală: Moscova – Berlin

Imperiul european şi Eurasia

În Occident, Noul Imperiu are un cap de pod stabil: Europa Centrală.

Europa Centrală reprezintă o structură geopolitică firească unificată strategic, cultural şi, parţial, politic. Din punct de vedere etnic, din acest spaţiu fac parte popoarele fostului Imperiu Austro-Ungar, Germania, Prusia şi o parte din teritoriile Poloniei şi ale Ucrainei de vest. Forţa de consolidare a Europei Centrale este Germania, care uneşte sub controlul său acest conglomerat geopolitic. 

Din considerente de ordin geografic şi istoric fireşti, Europa Centrală are un caracter „de uscat”, continental, foarte pronunţat, opus spaţiilor „maritime”, „atlantice”, ale Europei Occidentale. În principiu, influenţa politică a Europei Centrale se poate extinde şi mai spre sud, în Italia şi în Spania, pentru care au existat multe precedente istorice. Este mai logic de a considera Berlinul capitală a Europei Centrale în calitate de simbol al Germaniei care, la rândul ei, este simbolul şi centrul întregii structuri. Doar Germania şi poporul german au toate calităţile necesare pentru integrarea eficientă a acestei regiuni geopolitice – voinţă istorică, o economie foarte bine dezvoltată, o situaţie geografică privilegiată, omogenitate etnică şi conştiinţa misiunii sale civilizatoare. Germania terestră şi ideocratică a opus, în mod tradiţional, rezistenţă Angliei comerciale şi maritime, iar specificul acestei rezistenţe geopolitice şi culturale a afectat simţitor istoria Europei, în special după ce nemţii au izbutit în fine să-şi creeze statul propriu.

Din punct de vedere geopolitic, Anglia este un stat mai puţin european ale cărui interese strategice sunt opuse, în mod tradiţional, statelor Europei Centrale şi, mai mult chiar, tendinţelor continentale din Europa. Paralel cu intensificarea rolului SUA şi acapararea de către ele, practic, a controlului total asupra coloniilor engleze, rolul Angliei a scăzut simţitor şi astăzi această ţară se manifestă în Europa mai curând ca o bază exteritorială plutitoare a SUA decât ca o putere independentă. Oricum, Anglia este, în cadrul Europei, cea mai ostilă intereselor continentale, antipodul Europei Centrale şi, prin urmare, Noul Imperiu Eurasiatic are în persoana ei un adversar politic, ideologic şi economic. Puţin probabil că ar fi posibil ca, în mod voluntar, să fie schimbat drumul civilizator al acestei ţări specifice, care a creat la vremea ei un gigantic imperiu colonial comercial, de tip „maritim”, şi care a contribuit atât de mult la apariţia întregii civilizaţii occidentale contemporane, întemeiată pe baza comerţului, mercantilismului, capitalismului, speculaţiei şi jocului de bursă. Aceasta este absolut nereal şi de aceea Anglia va deveni inevitabil în proiectul eurasiatic „ţapul ispăşitor”, fiindcă procesele europene de integrare continentală se vor desfăşura nu numai ignorând interesele englezilor, ci chiar în opoziţie directă cu aceste interese. Un rol însemnat în acest context va trebui să-l joace spiritul european şi, mai mult chiar, eurasiatic al naţionalismului irlandez, scoţian şi walles ajungând la susţinerea tendinţelor separatiste şi a destabilizării politice a Marii Britanii.

O altă structură geopolitică contradictorie este Franţa. În multe privinţe, istoria franceză a avut un caracter atlantic opus tendinţelor continentale şi ale Europei Centrale. Franţa a fost adversarul istoric principal al Imperiului Austro-Ungar, a susţinut în fel şi chip starea de fărâmiţare a principatelor germane, înclinând spre „progresismul” şi „centralismul” de tip antitradiţional şi nefiresc. Din punctul de vedere al subminării tradiţiei europene continentale, Franţa a fost întotdeauna în avangardă şi în multe cazuri s-a identificat cu cel mai agresiv atlantism. Lucrurile au stat anume aşa cel puţin până când SUA nu şi-a asumat funcţia planetară de pol principal al atlantismului.

În Franţa exista şi o tendinţă geopolitică alternativă care urcă spre linia continentală a lui Napoleon (pe care însuşi Goethe îl considera conducătorul integrării terestre a Europei),ce s-a realizat cu pregnanţă în politica europeană a lui De Gaulle care tindea către o alianţă cu Germania, şi crearea unei confederaţii europene independente de SUA. Aceeaşi linie a inspirat şi proiectele franco-germane ale lui Mitterrand. Oricum, putem să ne imaginăm ipotetic o asemenea întorsătură a evenimentelor când Franţa va recunoaşte supremaţia factorului Europei Centrale şi va participa benevol la blocul geopolitic european de orientare antiamericană şi continentală. Teritoriul Franţei este o componentă necesară a blocului eurasiatic din Occident, fiindcă de aceasta depinde direct controlul asupra litoralului atlantic şi în mod corespunzător, securitatea Noului Imperiu la hotarele de vest. În Occidentul continental, uniunea franco-europeană reprezintă elementul principal al geopoliticii eurasiatice, cu condiţia ca interesele Europei Centrale şi anume autarhia şi independenţa ei geopolitică să fie prioritare. Acest proiect este cunoscut sub denumirea „Imperiul European”. Integrarea Europei sub egida Germaniei ca temelie a unui asemenea Imperiu European se înscrie ideal în proiectul eurasiatic şi reprezintă procesul cel mai dezirabil într-o integrare continentală mult mai globală. 

Toate aspiraţiile către o unitate europeană în jurul Germaniei (a Europei Centrale) vor avea un sens pozitiv doar respectând o condiţie fundamentală – crearea unei axe geopolitice şi strategice stabile Moscova-Berlin. Europa Centrală, singură, nu dispune de un potenţial politic şi militar suficient pentru a obţine o independenţă reală faţă de controlul atlantic al SUA. Mai mult decât atât, în condiţiile actuale este dificil de sperat la o deşteptare geopolitică şi naţională veritabilă a Europei fără influenţa revoluţionară a factorului rusesc. Fără Moscova şi, mai mult chiar, fără Eurasia, în lipsa forţei militare, a iniţiativei politice, a resurselor naturale, Imperiul European nu numai că este incapabil să-şi organizeze pe deplin spaţiul său strategic, el n-are idealuri şi repere clare în sens civilizator, fiindcă influenţa Orânduirii Comerciale şi a valorilor liberale de piaţă au paralizat profund temeliile concepţiei naţionale a popoarelor europene, au subminat sistemele lor organice de valori istorice. Imperiul European va deveni o realitate geopolitică şi civilizată deplină doar sub influenţa unei noi energii ideologice, politice şi spirituale din străfundul continentului, adică din Rusia. Pe lângă toate acestea doar Rusia şi ruşii pot să-i asigure Europei independenţa strategică şi politică şi autarhia resurselor. De aceea Imperiul trebuie să se formeze anume în jurul Berlinului, care se află pe o axă directă şi vitală cu Moscova.

Impulsul eurasiatic trebuie să provină exclusiv de la Moscova, transmiţând Berlinului misiunea civilizatoare a ruşilor (cu condiţia unei adaptări corespunzătoare la specificul european), iar acesta va purcede la rândul său, la o integrare europeană conform principiilor şi proiectelor inspirate de un impuls geopolitic continental de profunzime. Garanţia că acest Imperiu European este cel corespunzător constă în predominarea univocă a tendinţelor rusofile în Germania – aşa înţelegeau acest lucru cele mai luminate minţi ale nemţilor – de la Müller von den Bruk până la E. Nikisch, Karl Haushofer şi Jordis von Lohausen. Restul Europei (şi în primul rând Franţa), ca o continuare a unei asemenea rusofilii, trebuie să urmeze orientarea germanofilă. Doar în asemenea condiţii vectorul occidental al Imperiului Eurasiatic va fi adecvat şi stabil, asigurat din punct de vedere strategic şi consecvent din punct de vedere politic. Trebuie să recunoaştem însă că nici o altă unificare a Europei nu este posibilă fără contradicţii profunde şi sciziuni interne. De exemplu, actuala unificare a Europei sub controlul american NATO va face simţită foarte curând contradicţia sa geopolitică şi economică şi, prin urmare, conform previziunii lui Jean Thiriart, ea va fi, în mod inevitabil, ori compromisă ori suspendată, sau va lua, spontan, pe neaşteptate o dimensiune antiamericană (şi potenţial, eurasiatică).

Este important de subliniat de la bun început că unificarea Europei în jurul Germaniei trebuie să ţină seama de marile eşecuri politice din încercările anterioare şi, în primul rând, nereuşita epopeii lui Hitler şi a celui de-al Treilea Reich. Unificarea geopolitică a Europei în jurul Europei Centrale (a Germaniei), nu trebuie să subînţeleagă în nici un caz dominaţia etnică a nemţilor sau crearea unei structuri centralizate în sens iacobin sub forma unui Stat German gigantic. După cum spunea Thiriart, „greşeala fundamentală a lui Hitler este că el a vrut să facă o Europă germană, în timp ce trebuia s-o facă europeană”. Această teză rămâne valabilă şi în etapa actuală, şi, în general, poate să vizeze toate procesele neo-imperiale inclusiv şi Rusia. Imperiul European, organizat în jurul Germaniei, trebuie să fie anume european, independent de dominaţia etnică şi lingvistică a unui singur popor. Pentru a fi inima geopolitică a Europei, Germania trebuia să capete de fapt un caracter supranaţional, civilizator, imperial, renunţând la încercările contradictorii şi irealizabile de a crea un „stat naţiune” rasial omogen. Popoarele europene trebuie să fie parteneri egali la construirea capului de pod occidental al Eurasiei şi să adapteze impulsul imperial comun specificului lor naţional şi cultural. Imperiul European nu trebuie să domine naţiunile europene, să nu le subordoneze nemţilor sau ruşilor ci, dimpotrivă, să le elibereze de sub jugul civilizaţiei mercantile, de consum, de civilizaţia pieţei, să trezească energiile lor naţionale în profunzime, să le întoarcă, în mijlocul istoriei ca subiecte politice de reală valoare, vii şi independente, libertatea cărora va fi garantată de puterea strategică a întregii Eurasii.

Crearea axei Berlin – Moscova, ca o construcţie occidentală portantă a Imperiului Eurasiatic, presupune câţiva paşi serioşi privind ţările Europei de Est situate între Rusia şi Germania. Politica tradiţională atlantică s-a bazat în această regiune pe teza lui Mackinder despre necesitatea creării aici a unui „cordon sanitar” care ar servi ca zonă tampon de conflict; ce ar înlătura posibilitatea uniunii ruso-germane, periculoasă pentru întregul bloc atlantic. În acest scop, Anglia şi Franţa doreau să destabilizeze cu orice preţ popoarele est-europene, să le insufle ideea despre necesitatea „independenţei” şi eliberării de sub influenţele germană şi rusă. Pe lângă toate acestea potenţialul diplomatic al atlantiştilor spera să consolideze cu orice preţ orientările rusofobe din Germania şi cele germanofobe din Rusia, ca să atragă ambele statele într-un conflict local pentru împărţirea sferelor de influenţă în spaţiile intermediare – Polonia, România, Serbia, Ungaria, Cehoslovacia, Ţările Baltice, Ucraina de Vest etc. Aceeaşi linie o urmăresc şi actualii strategi ai NATO, promovând ideea creării „Federaţiei Marea Neagră – Marea Baltică” care ar fi în legătură nemijlocită cu atlantismul şi ar fi duşmanul potenţial atât al Rusiei cât şi al Germaniei.

Crearea axei Berlin – Moscova presupune, în primul rând, zădărnicirea organizării în Europa de Est a „cordonului sanitar” şi a luptei active cu purtătorii rusofobiei din Germania şi a germanofobiei din Rusia. În loc să acţioneze conform intereselor regionale în zona influenţelor comune şi să sprijine unilateral, din punct de vedere politic şi etnic, popoarele înrudite ale acestei regiuni, Rusia şi Germania trebuie să rezolve împreună şi anticipat toate problemele discutabile, elaborând un plan comun de reîmpărţire a geografiei influenţei în această regiune, iar apoi să suprime toate iniţiativele locale ale naţiunilor est-europene de revizuire a planurilor ruso-germane. Totodată, scopul principal trebuie să-l constituie eliminarea categorică a oricărui fel de „cordon sanitar”, spulberarea iluziilor statelor intermediare privind independenţa potenţială faţă de vecinii lor puternici din punct de vedere geopolitic. Este necesară crearea unei frontiere nemijlocite şi clare între Rusia şi Europa Centrală (Germania) prietene, iar perspectiva unui bloc strategic unic pe axa Berlin – Moscova această frontieră trebuie să-şi păstreze importanţa geopolitică ca limită a omogenităţii culturale, etnice şi religioase, pentru a exclude din timp o expansiune etnică sau confesională în spaţiile de frontieră. Relaţiile ruso-ucrainene, ruso-baltice, ruso-române, ruso-polone etc., iniţial trebuie analizate nu bilateral ci trilateral, cu participarea Germaniei. Acelaşi lucru se referă şi la relaţiile dintre Germania şi ţările (popoarele) est europene; acestea trebuie să aibă şi ele un caracter trilateral cu participarea obligatorie a părţii ruse (cu excluderea de fiecare dată a amestecului străin, atlantic, american). Spre exemplu, relaţiile germano-ucrainene trebuie să fie, după necesităţi, germano-ruso-ucrainene; germano-baltice – germano-ruso-baltice; germano-poloneze – germano-ruso-poloneze etc.

Axa Moscova – Berlin poate rezolva un complex întreg de probleme de cea mai mare importanţă cu care se confruntă astăzi Rusia şi Germania. Într-o asemenea alianţă Rusia obţine accesul direct la tehnologiile înalte, la investiţiile considerabile în industrie, obţine garanţia participării Europei la dezvoltarea economică a pământurilor ruseşti. Totodată, nu va exista niciodată o dependenţă economică faţă de Germania, deoarece Germania va participa nu ca partener de binefacere ci ca partener cu drepturi egale, care primeşte în schimb de la Moscova o acoperire strategică ce garantează Germaniei eliberarea de sub dominaţia SUA şi o independenţă resursologică faţă de rezervele energetice ale lumii a Treia, aflate sub controlul atlantismului (tocmai pe aceasta se bazează şantajul energetic al Europei din partea SUA). Germania de astăzi este un gigant economic şi un pitic politic. Rusia, cu aceeaşi exactitate, numai că invers, este un gigant politic şi un pitic economic. Axa Moscova – Berlin va vindeca suferinţa ambilor parteneri şi va pune temelia unei viitoare înfloriri a Marii Rusii şi a Marii Germanii. Iar într-o perspectivă îndepărtată aceasta va duce la formarea unei construcţii strategice şi economice durabile pentru crearea întregului Imperiu Eurasiatic – Imperiul European în Vestul şi Imperiul Rus în Estul Eurasiei. Bunăstarea părţilor separate ale acestei structuri continentale va contribui la prosperarea întregului. 

În calitate de paşi preliminari în chestiunea formării axei Moscova – Berlin este curăţirea cu minuţiozitate a perspectivei cultural-istorice a relaţiilor reciproce de părţile întunecoase ale istoriei războaielor ruso-germane, urmare a unei activităţi subversive reuşite a lobby-ului atlantic în Germania şi în Rusia şi nicidecum expresia voinţei politice a popoarelor noastre continentale. În această perspectivă este mai raţional să retrocedăm regiunea Kaliningrad (Prusia de Est) Germaniei, pentru a renunţa la ultimul simbol teritorial al groaznicului război fratricid. Pentru ca această acţiune să nu fie percepută de către ruşi ca un pas următor spre capitularea geopolitică, are rost ca Europa să-i propună Rusiei alte anexiuni teritoriale sau alte forme de extindere a zonei strategice de influenţă, îndeosebi pe seama acelor state care tind cu încăpăţânare să intre în „Federaţia Marea Neagră – Marea Baltică”. Problemele restituirii Prusiei de Est trebuie să se afle într-o legătură indisolubilă cu extinderea teritorială şi strategică a Rusiei, iar Germania, pe lângă păstrarea în regiunea Kaliningrad a bazelor militare ruseşti, trebuie să contribuie, din partea sa, în mod diplomatic şi politic, la întărirea poziţiilor strategice ale Rusiei la Nord-Vest şi la Vest. Ţările Baltice, Polonia, Moldova şi Ucraina – în calitate de „cordon sanitar” potenţial – trebuie să se supună unei transformări geopolitice nu după restituirea făcută Prusiei ci concomitent cu aceasta, ca elemente ale unuia şi aceluiaşi proces de fixare definitivă a frontierelor între Rusia şi Europa Centrală prietene.

Spusele lui Bismarck: „Germania nu are duşmani în Est” trebuie să devină iarăşi dominanta doctrinei politice germane, iar maxima inversă să fie acceptată şi de conducătorii ruşi, – „la frontierele vestice, în Europa Centrală, Rusia are numai prieteni”. Totuşi, pentru ca aceasta să devină o realitate şi nu numai nişte dorinţe de bine, trebuie ca anume geopolitica şi legile ei să devină punctul de plecare în luarea hotărârilor esenţiale atât în Germania cât şi în Rusia, deoarece numai din acest punct de vedere pot fi înţelese, interpretate şi total recunoscute necesitatea şi inevitabilitatea unei uniuni ruso-germane foarte strânse. În caz contrar apelul la conflictele istorice, la neînţelegeri şi polemici, va zădărnici orice tentativă de creare a unei temelii solide şi sigure pentru axa Moscova – Berlin care e de o importanţă vitală.

*   *   *  

• MARELE RĂZBOI AL CONTINENTELOR  de Aleksandr Dughin

• Germany and the Holy Roman Empire

• The European Union Collective. Enemy of its Member States

• EU Agenda Towards Destruction of Nation State